Are să plouă. Curând. Mă dor oasele. Toate. Dar când doare și gândul și sufletul înseamnă că se mai schimbă ceva. Nu vremea, noi poate?
O nesfârșită tristețe mă sufocă. De ce Mi? De obicei, în alte dăți, acasă eram fericită, veselă. Acum e altfel. Nu mă mai pot bucura copilărește, sincer, de micile daruri oferite de ai mei, trebuie să mă prefac mereu, să arăt de parcă m-aș afla în Paradis. Paradisul a fost, l-am văzut, am trăit în el când erai tu aproape, atât de aproape încât îți simțeam răsuflarea și te atingeam cu genele…
Mi-e dor de tine Mi. Nu mă pot gândi la ceva anume fără să nu fii implicat. Mă obsedezi. Aproape sau departe, oriunde. Zi și noapte, oricând… Când vii să mă iei? Inventează ceva și vino odată. Cât mai curând.
Tu ai învățat deja să trăiești singur? Eu nu. Fără tine nu mai sunt cea adevărată. Știu doar că vreau să te văd, să mă alint când întrebi mirat „de ce, Goașă?” ori de câte ori îți repet că te iubesc.
Iată, am găsit iarăși motiv să-ți amintesc această certitudine cu care mă hrănesc în fiecare zi. E ca și cum m-aș ruga : „și dragostea lui dă-mi-o mie astăzi, Doamne, și mâine și-n fiecare zi, aceeași din prima zi și fă Doamne, să mă iubească așa cum și eu îl iubesc, de-a pururi și-n vecii vecilor”.
Acum că m-am închinat în fața altarului dragostei noastre voi încerca să dorm. Mi-e somn. Noapte bună, dragul meu drag. Te voi iubi în gând, într-un vis liniștit și frumos, până la ziuă.