Era o noapte fara de luna, fara de inceput si fara de sfarsit. Timpul se pierduse o data cu razele soarelui care brazdasera cerul acum o eternitate, iar eu umblam prin orasul uitat undeva, la marginea timpului, la marginea realitatii. Cu pas incet, treceam.. si era tacere. Cu pas pierdut, mergeam.. si era intuneric. Cu pas tacut, mergeam.. iar mirosul de regina-noptii domnea peste noaptea aproape tomnatica. In nopti ca asta se citea trecutul si se scria viitorul.. iar prezentul era. Doar luminile tigarilor din mainile trecatorilor la fel de tacuti ca mine mai strabateau ceata stravezie ce se asternuse, iar cerul era si el tacut si isi vedea de treburile lui, uitand sa ne mai arate stelele. Eram intr-un glob urias de sticla, inchis; iar noi eram minusculi. Ce perspectiva.... limite, granite, imposibil de trecut, imposibil de definit, aproape imposibil de conceput. Dar timpul a pornit din nou... iar in casa lumina patrunsese -- lumina orasului stins. Toate usile erau deschise, toate geamurile la fel. Prin intuneric am trecut fara sa ajung intr-un loc anume, doar eram... acasa. Unde sa ma mai duc?

o noapte de august