La Virtualia mi-au plăcut:

Strigătul Sirenei:
"pe tine din tine
alungă-te"

Tusea, sughițurile și șoaptele îngerului pe care Anton le aude uneori peste umărul stâng, în timp ce desface plicul cu lichidarea; dar mai ales nesfârșitul său număr de învârtit farfurii;

Palmele lui Filip care au plecat în lumea largă să-i învețe trupul iubitei;

Acel A no timp, A-ul acela care refuză timpul, văzut de Alma tocmai când începea înserarea.
("alții credeau că ne iubim, noi doar știam să facem
copii de umbră")

Radu - statuie-depozit al universului ei, al universului nostru, gata să dea un pumn de lacrimi pentru o clipă de realitate;

Omer privind, pe fereastra camerei de nuiele și clisă întărită cu balegă, la ramurile cu bubuoaie de muguri
(o nepăsare drăgăstoasă în îmbrățișare)

Silișteanu cu anunțul lui la ziar:
"caut gazdă
trupul meu a plecat militar",
cu luna lui mușcată de câinele călător, cu masa pe care lumina așteaptă tăiată-n felii, cu lecția lui despre plâns;

Veverița născând în singurătate un copil fără corp care-i seamănă iubitului
("dezbrac...
dezbrac...
dezbrac...
dar am rămas tot eu:
șerpoaică portocalie
cu sânge cald
și ochi de femeie...")

Vameșu abandonându-și trupul la capătul drumului;

Hainele viselor Florinei, rămase prea mici
("ori a crescut copilul din mine?")
și talpa ei purtând amprenta plecărilor pripite;

Magul: " între om si Dumnezeu, zace trupul meu, de lumină greu"
plutind îmbătat de morfina neputinței
("lacrimi trec, crater sec
numele mi s-a pierdut")

Armonia, de care nu mai pot citi nimic de când am auzit-o cântând
"la o margine de Univers,
acolo unde viața are alt sens";

Chris demonstrându-ne cele doua vârste ale pietrei: stânca de o parte, nisipul de cealaltă;

Strigătul ca o piatră stârnind în apă inele al jucăușei albastru27: "Ce poate fi mai frumos decât o clipă de singuratate....?!";

Simulacrum cu privirea deschisă spre întunericul interior, acolo unde dragostea este singura vedere;

Aleksandar descoperind că venele Lunii se prelungesc prin constelațiile mov până în gingiile unei hiene; polemizând cu un cal de mare alergic la stele;

Daciada care se întreabă dureros cine o fi fost primul copil născut din dragoste?

Lebragia vânturând cu lingura prin ciorbă și bombănind printre dinți "Ce primăvara mea!";

Oigen sedus de Marea Abureală, certându-se cu "gluma asta blestemată";

Perleta așteptând în fața unui perete de lacrimi
"până ce vântul
mi-a împletit părul în crengile copacilor
... până ce gleznele
mi-au devenit rădăcini pivotante";

Una dintre cele mai frumoase poezii de dragoste pe care le-am auzit:
"sănii albe
ca niște lebede
imită în zăpadă
curgerea părului tău
prin degete
de arcaș"
semnată Azrail, cel care obișnuiește să împrăștie ochi pe ogor ca să răsară stelele;

Rugăciunea din decembrie
"gândul tău
în împreunarea
mâinilor mele!";

Un Telescriptor german care ne îndeamnă: "înoată mai departe, camarade zăpăcit"

Fabyan65 constatând că
"stările mele de-acum
sunt stările mele de-atunci
când primeam prin cordon căldura;
înotam în lumea interioară
și fără de grijă
culegeam priviri fără noimă;
m-ajung acum spasmele mamei
și prima gură de aer";

Adierea degetelor lui Lorelei înveștmântându-se în părul meu de cititor; întrebarea ei nemiloasă "tu, cel care citești, ți-ai privit vreodată sufletul prin ochii tăi și nu prin prisma judecății celorlalți?
(alunec, alunecă lacrima
alunec, alunecă
alunec, alunecă)

Neobișnuita sinceritate a Oceanului care ne mărturisește că
"nefiind pasăre,
zborul meu nu cunoaște
limba vântului."

Imaginea creată de el în
"rănile-s calde și-mi încălzesc
la tăciunii mocniți
ai durerii
gândirea"
care ne amintește de celebrul vers "Pe inimă, cuțitul gândirii îl ascut" al lui Baudelaire (dovadă că în orice clipă se pot naște printre noi mici baudelairei, și chiar mai mult decât atât);

Nenorocitul Virtualei, care trăia în rate, care până și pisica și-o dusese la castrat cu plata în rate și care murise izbit cu capul de o nicovală, imediat după ce fusese salvat cu brutalitate de la spânzurătoare;

Puținul har divin al lui BGroza2000;

O altă piatră stârnind în apă inele:
"tu,
pasăre,
culoare de totuși

eu
arbore blând
crengile-mi urcând
către tine strâmb..."
semnată Dedal66, cel care uneori se ascunde într-o identitate de mâna a treia;

Mărturia lui Inzahouz:
"privit dintr-o parte semăn a om,
privit din față par un ochi,
privit în ochi sunt chiar eu
.....
dacă vorbești cu mine din față s-ar putea să nu înțelegi";

Titlul cărții și al cenaclului, excelent ales, ca o posibilă concluzie a dezbaterii "Internetul și Poezia";

Desenul de pe coperta cărții, închipuind o pasăre și o pană de scris în același timp;

Discreția organizatorilor;

Noaptea de Iași

....

Prieteni!
Avem o carte.
Cum procedăm?