Ploua urât peste o Craiovă aniversară. Nu era chiar ziua potrivită pentru o ieșire. Mi-am amintit, în timp ce deșteptătorul suna din toate rotițele mecanismului său diavolesc, spusa lui Axel Lenn. Zisese el că vine Silvia Caloianu de la Chișinău (plecăciune Sirenei pentru efort și mai ales pentru eleganța sublimă a gestului ei de a traversa țara în aceste zile și nopți tomnatice), așa că nu se cuvine ca tocmai noi, craiovenii, să lipsim de la momentul de grație al lui Filip.
Ora: 10.00 a.m. Locația: Filarmonica din Craiova. Public: reprezentativ. Intrăm și noi, străini într-o lume și mai străină. Caut iar și iar cu privirea o figură oarecum familiară. N-o găsesc până când în sală intră câteva persoane binecunoscute lumii culturale și academice craiovene. Îi recunosc pe Profesorii Ovidiu Ghidirmic, Florea Firan și Niculae Mătăsaru. Mai mult intuitiv îi aleg din grup pe cei trei debutanți: poeții Dan Tristian și Marius Robu, precum și cantautorul folk Ioan Petru Șincai.
Profesorii încep să vorbească, puțin cam mult și uneori pe lângă temă, iar în timp ce-i ascult nu mă pot abține să nu rătăcesc cu privirea prin sală în căutarea colegilor de pe site. Nu-i cunosc, dar încerc să-i găsesc pe cei ce mi-i închipui eu. Mă întrerup din căutarea mea doar când vorbește Dan Tristian. E puțin altfel decât mă așteptam eu, ceva mai criptic, mai interiorizat. Îmi place și mă cufund blând în lirismul întregului său discurs bântuit de muze. Nu simt exact când face trecerea de la poveste la vers, deoarece sunt cuprinsă de vraja cuvântului. În toamnă și în poezie rătăcită nu pot să nu mă agăț de cântul blând al coardei ce-o ciupește Ioan Petru Șincai. Și-apoi din nou profesorii, fără-ndoială documentați, dar prea didactici, gesticulând și subliniindu-și ideile ca la un curs în amfiteatrul de la etajul I. Am la un moment dat intenția de a lua notițe, reminiscență din foarte de curând încheiata mea viață de student conștiincios.
Către final, Marius Robu ne este prezentat de profesorul său din liceu și simt în vorbele acestuia emoția nedisimulată a mentorului martor la ascensiunea celui mai destoinic ucenic al său. Nu e atât de scolastic precum predecesorii, dar îmi trezește fiorul pe care aș vrea să-l gust în eventuala zi a debutului meu. Puținele cuvinte ale lui Marius Robu, oarecum grăbite și sub semnul unor neliniști cotropitoare îmi rotunjesc o frumoasă dimineață de octombrie.
La sfârșit, plecăm în căutarea autorilor. Port cu mine două cărți ce-ncetișor mi se contopesc în mână. Uitasem să vă spun, cei trei protagoniști sunt colegi (filosofi, vezi bine) și, probabil, pe un tărâm situat între vers, cânt și metafizică, prieteni. Ca-ntr-o uimitoare simbioză, copiii lor gemeni (născuți azi, 25.10.2003) poartă cu toții pecetea unui chip ce aparține în egală măsură celor trei: „DUMINICA SINELUI” (Dan Tristian), „DRUMUL ROBILOR” (Marius Robu) și „ȘOAPTELE MÂINII DREPTE” (Ioan Petru Șincai). Dan Tristian semnează, într-o deplină intimitate, prezentarea cărții lui Marius Robu și, pe alocuri, poeziile lor se influențează, răsărind parcă din același trunchi pe care au fost încrustate două altoiuri.
Ne-am luat autografele și acum ne prezentăm lui Filip. Se bucură să ne vadă și ne împărtășește chiar și micile critici răutăcioase. Discutăm mai mult, răpindu-l celorlalți. Și el îi așteaptă, chiar cu mai multă nerăbdare, pe cei de pe site. Împărtășim toți trei tristețea de a nu-i avea printre noi. Nu par a veni și chiar mă gândesc posomorâtă că vom pleca fără a-i cunoaște. În clipa în care ideea asta îmi zbârnâie iritantă în tâmpla stângă, chipul lui Filip se luminează. Ca de nicăieri, apar cu arme și bagaje Sirena, Anton și (Florian) Silișteanu. Oboseala drumului lung și plin de peripeții li se spulberă repede, deoarece
par a se simți ca acasă printre olteni. Ne prezentăm, ei ne cunosc mai puțin (suntem noi și mici pe site), dar se pare că ne înțelegem bine. Liviu e plin de daruri și așa în gențile noastre lacome mai poposesc trei cărți: "Geometrii singulare" și "Sacrificiul mirării" ale Luminiței Suse (mulțumim, Oriana) și "Îndemn la nesupunere" cu autograful plin de curtoazie al lui Anton. Ne fotografiem toți cu aparatul îndelung călător al Silviei și închegăm fragmente de conversație. Nu știu dacă ne spunem prea multe, eu cel puțin mă grăbesc cam tare să-i cunosc și să mă fac cunoscută. Mă bucur de venirea celor de care ne-a apropiat poezie.ro, atât pentru mine cât și pentru Filip ce-mi pare mai emoționat decât în timpul lansării cărții lui. Ne despărțim cu greu, numai sub rezerva promisiunii că ne vom revedea (la Iași, Craiova, Chișinău, București, Roșiori sau unde vom putea noi și va vrea Dumnezeu).
E târziu și eu scriu în ora pe care toamna mi-o dăruiește la sfârșit de Brumărel. În fiecare an o simt ca pe-o minune, ca pe un timp mistic furat orologiului cuprins de întomnare.
E târziu, trebuie să-nchei.
"Gândisem totul ca pe o sărbătoare,
Unde oamenii înmuguresc cu orice zâmbet cucerit,
Unde oamenii trăiesc totul. Totul.
Însă duminica a dispărut în liturghie
Rămânând doar cu sinele
Instanță ultimă a intimității ori
Summum distant de trebuințe impersonale.
Cuvântul, acest cuvânt, fusese
Singura posibilitate de evadare.
Am ratat-o..." (Duminica Sinelui)