Un sunet de vioară…


Într-o zi… cândva, într-un târziu de toamnă rece… undeva, lângă rădăcina unui copac, o stăncuță îmbrățișa pământul. Aripile îi atârnau greu, gheruțele adânc înfipte în pământ și micul cioc lipit de țărâna umedă. Doar ochii o trădau. Trăia încă, și sta întinsă jos să moară.
Deasupra un cer întunecat, albastru, un soare slab și palid ce sta și el să moară… și un copac. Când primele lacrimi ale cerului au început să cadă, stăncuța ridică ochii rugându-se: “Doamne, fie aceasta ultima ploaie ce doare…” apoi încet închise ochii și adormi cuminte.
Ploua. Ploua cu stropi mari și grei, lovind rece și aspru stăncuța amorțită. Firesc, soarele răsări într-un târziu mai bolnav decât plecase, aducând însa ceva ori poate adus de cineva…
Într-un copac pe-o cracă-naltă se așeză un vultur mândru, coborât din înălțimi neînțelese. Era curios, înfometat sau poate doar căuta ceva? Privi în zare, apoi scrută pământul cu privirea. Zări boțul de lângă rădăcina copacului și curios se apropie. Găsi stăncuța liniștită ce sta să moară. Curiozitatea îi era satisfacută! Dezamăgit? Stăncuța nici pe o măsea nu îi ajungea. Să fie oare ceea ce căuta? Întinse încet o aripă spre ea, căutând să vadă de trăiește… Era încă vie! Cuminte desfăcu și cealaltă aripă și-mbrățișă pământul, strângând la pieptul său puternic jilavul corp nesimțitor.
În noapte sub strălucirea stelelor, micuța pasăre începu să-și revină. Căldura și mirosul umed o învăluiau. Se ghemui în acea senzație de bine, la pieptul mândrului vultur, întrebându-se dacă visează sau dacă a murit. Îi era teamă să nu se scurgă la rădăcina acelui copac... de atâta pace. Niciodată nu simțise așa… Sentimentul acela atât de dorit o copleșea. Visase liniștea, împăcarea… simțea însă mai adânc! Nimeni, nimic nu o va putea dezgoli de acea simțire, gândi ea. Niciodată!
Visa sau murise? Era din câte-și amintea, pentru prima oară când își dorea să viseze, ca mai apoi să se trezească! Pentru prima oară se ruga să fie vie, mai vie decât niciodată și cu ciudă se gândea că poate însăși moartea o ținea în brațe, amăgind-o cu o durere dulce, surdă.
Astfel, stăncuța tremura, ezitând să deschidă ochii, să vadă… sau poate nu, și totuși…

Stelele și luna curgeau... Deasupra ei doi ochi curioși, înotând în dor priveau în noapte către ea. Acea primă atingere a ochilor…
“Mi-e dor de neatingerea ta…”, șopti stăncuța, scăpându-și sufletul în sufletul lui…