"Spaima e o dramă cu determinări exclusiv interioare, fără nici un corelat în lumea din afară. Pe plan corporal, spaima e o viciere a ritmurilor vitale; pe plan sufletesc e o prăbușire în propriile străfunduri, prin suspensia scurgerii timpului. Spaima e, deopotrivă, cunoaștere a propriilor adâncuri și derută interioară, revelare de noi tărâmuri și tensiuni lăuntrice. Spaima se refuză definițiilor. Explicațiile o pot circumscrie și preciza, fără a-i putea reda echivalentul trăirii imediate.
  Între spaimă și frică nu e nici o legătură. Frica e condiționată de fapte exterioare sau de amenințări precise, concrete, în timp ce spaima e damnațiune interioară; frica provoacă reflexul eficace al fugii, în timp ce spaima paralizează și condamnă, căci teroarea, ca și moartea, e imanentă ființei noastre, din care nu poate fi smulsă. Sub impresia fricii, individul păstrează intactă ființa lui biologică, pe caută chiar să o salveze prin fugă, pentru că trăind spaima, individul pierde simțul individualității și echilibrul funcțiunilor.
  Diferența manifestărilor între cele două stări a fost notată de diferiți naturaliști, dar nediferențierea și înglobarea lor sub aceeași rubrică nu a putut aduce o soluție problemei. Darwin notează diferența între reflexul fugii în frică și imobilitatea spaimei, dar nu adâncește diferența mecanismului a cărei explicație o lasă în suspensie. Mantegazza introduce argumente arbitrare și nefondate pe observații precise.
  Diferența dintre cele două stări e esențială: în timp ce frica e biologică, spaima e metafizică. De aici profunda deosebire: fiind biologică, deci în funcție de determinismul și succesiunea factorilor exteriori, frica este temporală. Ea determină sau poate consistă într-o succesiune de mișcări și reflexe organice. Totul se petrece în lumea cauzală, concretă, a forțelor ce se înlănțuie și se succed.
  Spaima e sustrasă timpului în scurgere și e rodul clipei încremenite, a timpului concentrat în moment. Corelativul fricii este faptul extern al amenințării securității personale, iar pandantul spaimei e drama timpului suspendat.
  Atât frica cât și spaima sunt manifestări ale organismului, sinteze funcționale în care personalitatea noastră biologică se manifestă integral. Semnificația celor două sentimente este însă profund deosebită: frica are o cauză înlăturabilă, în timp ce spaima este prilejuită de apropierea inexorabilă a morții. Prima are deci o cauză periferică, a doua o cauză cinestezică." (Ion Biberi, 'Thanatos. Psihologia morții', Ed. Curtea Veche, București 2000, pag. 93-94)