Bucureștiul meu începea cu Baba Novac. „Am ajuns în București!”, exclamam atunci cînd recunoșteam intersecția. Veneam de pe Dristor, tăiam Mihai Bravu și eram din nou acasă.
Mă întorceam cu ai mei din plimbările în centru. Mă fascina tumultul acela din buricul tîrgului. Lume multă, magazine cu jucării, viață trăită la maxim. Intram la Romarta Copiilor și nu mă mai săturam să privesc mașinile, de la cele mai mici pînă la limuzinele teleghidate sau replicile în miniatură ale vedetelor vremii. Mă bucuram să recunosc „Tututa Calu” (statuia cu calul, adică Mihai Viteazul), reprezentare-simbol a centrului orașului. De acolo luam și troleibuzul spre Balta Albă.
Se întîmpla uneori să ne întoarcem cu taxiul și atunci sărbătoarea era întreagă. Simt și acum în nări mirosul de banchetă de taxi care în mintea copilului care eram se asocia automat cu aventura. Era vîrsta cînd descopeream lumea și lumea se lăsa descoperită de mine.
Drumul în sens invers îl făceam deseori în Virgiliu. Coboram la Știrbei Vodă, o luam pe Făgăraș unde treceam pe lîngă ambasada Mongoliei. Cînd intram pe Virgiliu, mă simțeam din nou acasă. Casa cu storuri de la etaj, curtea interioară, cutiile de scrisori, calcanul casei vecine, scara. Scara din piatră șlefuită, geamlîcul prin care ieșiseră în stradă în iarna aceea teribilă din ‘54, scaunul rece pe care mă așezam înainte să sun.
Farmacia din Berzei, unde cînd intram eram deodată în altă lume. Ușa aceea te ajuta să călătorești în timp. Lăsai în spate viața de zi cu zi și sorbeai cu nesaț, ca într-un muzeu, exponatele unei lumi apuse. Era ca o sfidare clădirea aceea. Au demolat-o.
O luam apoi, ținut de mînă de Tata Mare, pe Dinicu Golescu spre gară sau pe Buzești spre Piața Matache. Era un spațiu marcat într-un fel la naștere și păstrat peste timp pînă la devenirea de adult, dacă ea a venit vreodată. Triunghiul acesta în care a treia latură era Polizu, cu maternitatea și facultatea peste drum, ca un antitriunghi al Bermudelor în care m-am aflat cine sînt.
Dar primele descoperiri le-am făcut în Titan. Drumurile pe jos sau țanțoș în mașinuța mea „Ideal” pe aleile și spațiile verzi dintre blocuri. Blocuri de patru sau zece etaje care pentru mine erau zgîrie-norii copilăriei. Cartierul muncitoresc de blocuri tip („cutiile de chibrituri” ale lui Ceaușescu) era pentru mine cel mai frumos cartier de pe pămînt. Pentru că acolo făcusem ochi. Acolo am cunoscut primii prieteni, acolo am mers la școală. Priveam pe balcon din brațele părinților mei panorama cartierului și toată lumea era a mea. Ochii se duceau pînă la Miniș sau Alba, pătrundeau spre Potcoava și cinematograful Gloria, spre Cuptorul de aur de pe Sălăjan unde se găsea cea mai bună pîine.
Mai tîrziu, în timpul studenției, făceam turul librăriilor și al magazinelor de discuri. Sorbeam cărțile de la Eminescu, Academiei sau Dacia. Îmi plăcea mirosul de carte proaspătă, îmi inunda simțurile și îmi gîdila măruntaiele. Exploram Simfonia și Muzica în căutarea LP-urilor cu formații rock sau cu Andrieș. Iubeam Calea Victoriei cu biserica Kretzulescu, cu fantoma Teatrului Național, cu Palatul Regal, Ateneul și celelalte.
Dar Bucureștiul meu începea cu Baba Novac. Și așa începe și astăzi.