"Am scris în copilărie, așa cum numai un copil poate scrie, cu stângăcie, pentru a da frâu liber imaginației. Îmi exprimam stările sufletești în cuvinte simple, doar pentru a le da o formă.
Am scris în liceu, când jumătate în cer, jumătate pe pământ, eram mai tot timpul îndrăgostită, ca o tânără fată fără griji ce eram. Zâmbesc întotdeauna cu plăcere la gândul acelor ani.
Scriam atunci despre dragoste fără să știu cu adevărat ce este. Scriam despre ceea ce credeam eu că e dragostea.

Aș vrea să fiu un fulg de nea,
Să cad pe pleoapa ta cea stângă,
Tu să clipești, să mă prefaci
În lacrimă, pe-obraz să-ți plângă.

Aș vrea să fiu un strop de ploaie
s-ajung pe buza ta fierbinte
măcar o clipă, și s-alunec lin
spre inimă, acolo să rămân.

Aș vrea să fiu un ciob de-oglindă
în care să te privești dimineața.
Așa m-aș putea scălda zi de zi
În adâncul albastru – verzui al ochilor tăi.

Am scris și atunci când, supărată fiind pe vreun băiat, parcă nici nu mai voiam să-l văd.

Să nu crezi că am să plâng vreodată,
Căutându-ți urmele pe plaja pustie,
Sau sărutând amar singurul lucru
Ce mi-a rămas de la tine:
Fotografia aceea mică, alb-negru.

Să nu crezi că mă voi mai gândi la tine
Altfel decât la un simplu străin,
Văzut pe stradă sau oriunde aiurea.
Să nu crezi că întâlnindu-te, întâmplător undeva,
Te voi recunoaște ca fiind prietenul meu
Pe care până azi l-am iubit.

Să nu crezi că îmi voi aminti vreodată de tine.
Să nu crezi asta, pentru că de acum
Te conjug la timpul trecut.”


Dar, după un timp, aveam un nou prieten, care mi se părea cel mai bun, cel mai frumos și cel mai înțelegător dintre toți băieții. Și iar eram îndrăgostită.

Taci
lasă-mă doar să te privesc!
Doar tu exiști în visul meu,
Pe tine doar, te simt mereu
Aproape.

Cu tine vreau să fiu oricând
Și pentru tine-i orice gând
Al meu.

Acum, când suntem împreună
Mă prinzi timid, dar strâns, de mână.
Să treacă o veșnicie-aș vrea,
Așa.

Să treacă clipele pe lângă noi
Și să rămânem amândoi
O viață-ntreagă.

A trecut și liceul, cu toate nazurile, prieteniile și certurile de fată naivă, de la țară și a venit timpul primei mari iubiri din viața mea. A fost o perioadă minunată, plină de bucurii, când simțeam că lumea e toată la picioarele mele, când aveam miraculoasa senzație de deplină libertate, să fac ce vreau și să merg unde vreau. Eram ca într-o vrajă. La orice oră, din zi și din noapte, eu pluteam deasupra tuturor.

Răsfiră-mi părul să cred că e vântul,
Mângâie-mi obrajii încă umezi de bucurie,
Atinge-mi fruntea să cred că e gândul
Și sărută-mi buzele înroșite de amurg.
Strânge-mă în brațe să cred că-i neantul,
Adu-mi în privire lumina din zori,
Fă din mine val să cred că sunt mare din mare
Și deschide-mi ochii peste cer și pământ.

Mi-ai răsfirat părul, mi-ai mângâiat obrajii,
Mi-ai atins fruntea și mi-ai sărutat buzele.
M-ai strâns în brațe și mi-ai pus lumină în privire,
M-ai făcut val de mare, mi-ai deschis ochii peste lume.

Acum, dă-mi mâna și ascultă-mă:
Te-am iubit! ... Mult! ...
Te iubesc! ... Și mai mult! …
Te voi iubi cu aceeași putere mereu
și te voi chema, întotdeauna, pe același nume
pe care astăzi ți-l dau :
Iubire!

Ia uite! Am mai găsit o poezie, care mi-a fost întotdeauna dragă, tot din perioada primei mele iubiri. Pot spune că poezia asta am scris-o ca pe un manifest, ca pe o declarație a cele ce simțeam. Prietenul meu îmi tot spunea că îl iubesc mai mult pe Eminescu decât pe el și m-am gândit că nu i-ar strica o lămurire, în versuri.

Când spun Eminescu, nu spun decât vers,
Lumii dăruind printre stele al său mers.
Dar șoptind cu căldură al tău nume iubit
Spun dragostei dragoste, gând fericit,
Spun primăvară, anotimp așteptat
Și dor de-nflorire, de flori îngânat,
Spun răsărit de lună, de soare dulce rază
Și-ntr-un noian de lacrimi, iubirii mele oază.


Când rostesc Eminescu, rostesc atunci iubire
Dar iubirea ce-i în versuri, nu-i gingașa simțire.
Când rostesc însă numele tău, cel mai drag,
Spun iubirii pe nume, dintr-al inimii prag.
Spun dorului - dor și visării – visare,
Unui val înspumat că e mare din mare,
Îi zic curcubeului că-i frântură din tine
Și-i mai zic nemuririi să te-adune în mine.


Gândind Eminescu doar „Luceafăr” gândesc
Luminând de pe boltă un tablou pământesc.
Dar cu gândul la tine îți spun „a mea iubire”
Și vreau ca visul meu să-și afle împlinire.
Mă-ndrept acum spre tine, cu gândul meu senin,
Încerc să ți-l dezvălui, să mi-l cunoști deplin.
Și-ncetișor, în taină, cu glas primăvăratic
Îți spun că ești iubire, ești trandafir sălbatic!

Da, așa mi-au trecut primii ani, ai primei tinereți, plutind între vis și realitate și crezând, în naivitatea mea, că așa va fi mereu.
Dar vai! ….. nu a fost așa. În viața mea a urmat o perioadă urâtă, prea urâtă pentru a vrea să-mi amintesc aici de ea. Au fost ani în care, din tânăra fericită și mereu veselă, supărarea m-a transformat într-o femeie puternic lovită de viață și care se credea, atunci, învinsă. A fost perioada cea mai neagră din viața mea în care, pentru că nu mai eram în stare să scriu, nici măcar asta nu-mi mai putea aduce vreo bucurie.
Cum toate trec, au trecut și anii aceia. Am rezistat tuturor gândurilor întunecate de atunci și am revenit la viață mai puternică ca niciodată, mai încrezătoare în mine, mai încrezătoare în puterile mele. Se spune că ceea ce nu ne omoară, ne întărește. Așa a fost și pentru mine, pot spune asta cu mâna pe inimă. Iar dacă vreți o mărturie scrisă, iat-o:


Am aripi și zbor!
Voi deschideți-mi ceruri
Și dați-mi albastrul, să-l port călător,
Lăsați-mi copacii, să-i scutur de doruri
Și-aduceți-mi râul, să-l fac iar izvor.

Am aripi și zbor!
Voi păstrați-mi seninul,
Trimiteți-mi cântec, să-l cern peste nori
Și râsete dați-mi, să-mi fie destinul
Ca hohotul vesel din câmpul cu flori.

Am aripi și zbor!
Voi păziți-mi plutirea
Să fie ușoară, voal peste zări.
Aud cum mă cheamă, șoptit, nemurirea,
Cu mintea sărut, ca-ntr-un joc depărtări.

Oare sunt prea multe versuri în lucrarea mea?
Se poate. Dar tabăra mea de acasă se bazează pe încercările mele de a face poezie și vreau să dovedesc asta. Cum pot dovedi mai bine decât supunând atenției voastre ceea ce am scris?
Vă rog deci, aveți răbdare cu mine pentru că, cine știe, poate peste câțiva ani ne vom reîntâlni la lansarea primei mele cărți. Și atunci vă voi mulțumi încă o dată pentru că acum, aici, ați avut răbdarea să mă ascultați.

Sunt o persoană optimistă, văd jumătatea plină a paharului și știu să mă bucur de ceea ce-mi oferă viața. Privesc cu capul sus spre ziua de mâine și nu mă dau înapoi din fața greului. Viața care mi-a fost dăruită e presărată și cu dulce și cu amar. Nu pot alege doar ce e dulce și să las amarul celorlalți.
Îmi vin acum în minte câteva versuri ale lui George Coșbuc:

"Sunt suflet în sufletul neamului meu
Și-i cânt bucuria și-amarul –
În rănile tale durutul sunt eu,
Și-otrava odată cu tine o beu
Când soarta-ți întinde paharul.”

Așa cum Coșbuc simțea că este parte din sufletului neamului său, mă simt și eu o bucățică din sufletul celor din jurul meu. Știu să râd și să plâng odată cu ei, știu să fac pentru mine dar știu să fac și pentru alții, știu să cred pentru mine dar știu să cred și în ceilalți, știu să-mi fac bucurii dar știu să fac asta și pentru omenii de lângă mine. Știu că zâmbetul nu face riduri nici obrazului și, mai ales, nici sufletului.

Eu sunt ...

... sunt firul de nisip rămas în palmă
după ce mâna ți-ai golit de praful viu.
Sunt raza care-ncet lumina-și toarnă
Spre marea cea cu valul argintiu.

În zori ...

... sunt stropul mic de rouă
ce-nviorează-un roșu trandafir,
petala mângâindu-i-o cu două
săruturi revărsate din potir.

Eu sunt ...

... sunt norul alb care înseninează
o zi senină parcă și mai mult,
străjerul pur care solemn veghează
la-ntreaga măreție-a Soarelui.
(2001)

Dar mă poate condamna cineva pentru că mă simt așa?
Mă poate condamna cineva pentru că am ales să-mi trăiesc viața atât de frumos cât se poate? Poate spune cineva că e rău dacă încerc să trec liniștită prin fiecare zi care mi-e dată? Are cineva dreptul să-mi ceară socoteală pentru alegerea mea? Nu cred asta. Nu voi lăsa pe nimeni să-mi impună o altfel de manifestare a ceea ce sunt, decât cea pe care o simt eu că trebuie să o arăt. Nu mă va împiedica nimeni să gândesc, să iubesc, să visez sau să trăiesc așa cum simt eu, așa cum îmi cere sufletul meu.
În mijlocul furtunilor și confuziilor din jur, eu mă bucur de frumusețea lucrurilor mici și simple din jurul meu. Mă bucur de un cântec, de o floare, de o zi, de ploaie, de curcubeu, de un zâmbet al copilului meu și chiar de prostiuțele pe care le face. Mă bucur de orice și nu cer de la viață imposibilul. Sunt mulțumită cu bucuriile mărunte, pe care le găsesc la tot pasul dar nici nu mă complac în a rămâne o persoană comodă, care nu are nimic de făcut în viață. Vreau să rămână ceva în urma mea, ceva care să mă reprezinte, așa cum sunt eu.
Nu renunț la visele mele dar nici nu mă las subjugată de ele. Încerc să primesc la fel succesele și insuccesele.
Încerc să trăiesc în înțelegere cu ceilalți și îi ascult când vorbesc. Toți oamenii au ceva important de spus.
Știu că sunt unică și de acea nu mă compar cu alții. Încerc să fiu eu însumi în tot ceea ce fac și mai ales, încerc mereu să împart în jurul meu afecțiune și zâmbete. Surâsul nu costă nimic dar poate aduce bucurie. Zâmbetele celorlalți ne luminează viața. De aceea eu zâmbesc mereu. Vreau să împart lumină celor din preajma mea.
Sunt și eu, nu mai puțin decât copacii sau stelele, un copil al Universului. Am dreptul să fiu aici, am dreptul să trăiesc așa cum simt că e bine și știu că Universul mi se va dezvălui așa cum este. De aceea, indiferent care-mi sunt dorințele, încerc să-mi păstrez mereu liniștea în suflet.

Cu toate căderile, dramele și visele zdrobite, viața este totuși minunată! Iar eu sunt recunoscătoare pentru viața mea și mă străduiesc să fiu fericită, fericită în primul rând cu mine însumi și apoi, fericită cu cei din jur.
Mă veți întreba poate, dacă într-adevăr așa gândesc tot timpul. Răspunsul e simplu. Nu, nu întotdeauna sunt mulțumită de ceea ce se întâmplă în viața mea. Ca oricine, am clipe în care mi se pare că toate sunt împotriva mea, că toate relele mi se întâmplă numai mie sau că nu sunt lăsată să trăiesc frumos. Astea sunt momentele când sunt singură și tristă, când gânduri urâte sunt mai multe și mai puternice.
Câteodată plâng și mă eliberez de toate gândurile ciudate. Câteodată însă, nu pot plânge. Și atunci scriu, orice, ce-mi vine, ce-mi trece prin minte în acel moment. Și cu cât scriu, parcă tot mai am ceva de scris. Gândurile mi se învârt prin minte ca într-un dans sălbatic și nu pot să le opresc. Pot doar să mai prind câte unul, să-i dau formă și să-l aștern pe hârtie.
Uneori așa se nasc poeziile mele.

Mi-e dor tot timpul de copilul meu. În ajun de Sânziene a împlinit trei ani. El e cel mai minunat miracol al vieții mele și-i sunt recunoscătoare cerului că mi l-a dat.
Nu vreau să vă povestesc acum despre Sabin, nu sunt destule cuvinte care să poată cuprinde în ele dragostea unei mame pentru copilul ei. Vreau doar să pun aici câteva versuri pe care le-am scris cu gândul la el.

Mă doare frunza pe pământ cum cade,
Mă doare bobul care nu dă roade,
Mă doare firul ierbii, călcat în picioare
Deși, mâine altul spre soare răsare.

Mă doare pasul ce-a rămas în urmă,
Mă doare ochiul care vrea să plângă,
Mă doare stinsul stelelor în zori
Dar știu că-și varsă lacrima pe flori.

Mă doare dorul, dureros de dor,
Mă doare tremurul unui fior,
Mă doare-un gest neterminat, de parcă
Nu ar fi bun, și vrea să se întoarcă.

Mă doare sărutul, nesărutat rămas,
Mă doare cuvântul, pentru tăceri popas.
Mă doare câteodată, dar luminos de dulce,
Minunea vieții mele, în brațe când îmi plânge.
(8 mai 2002)

Toți oamenii din jurul nostru, toate lucrurile, toate pot da naștere unei poezii. De ce oare nu vedem viața ca pe o poezie? De ce nu știm să trăim frumos? De ce nu știm să ne bucurăm de toate secundele vieților noastre?
Ce-ar fi să ne oprim câteva clipe din fuga prin viață și să ne uităm la noi, să ne privim fiecare în oglindă ca și cum ne-am vedea pentru prima oară, ca și cum am vedea, de fiecare dată, alt om. Să ne uităm cu atenție la trăsăturile noastre, la ochii noștri, la tot. Nu trebuie să ne căutăm nici calitățile, nici defectele, doar să ne privim zâmbetul și să învățăm să-l oferim mai des celor care merg alături de noi. Poate va trebui să ne uităm doar o singură dată pentru a ne da seama cine suntem cu adevărat. Poate va trebui să ne privim de o mie de ori. Cu siguranță însă, la un moment dat vom realiza că suntem cei care vrem noi să fim și nu trebuie să imităm pe nimeni. Ne rămâne doar să continuăm să fim noi înșine, în orice situație, să nu ne lăsăm stăpâniți de mânie, a noastră sau a celorlalți.
Să ne deschidem apoi sufletul și să-l privim. Atâtea comori avem fiecare în noi, atâtea motive de bucurie am găsi, doar privindu-ne înăuntrul nostru și ascultându-ne glasul interior. Iar dacă știm să ascultăm, ne vom auzi propria muzică, propria simfonie, picurându-ne căldură în suflete.
Haideți să ne privim unii pe alții mai des și să ne ascultăm mai cu atenție. Sunt sigură că de fiecare dată am descoperi ceva nou, ceva ce ieri, din prea multă grabă, nu am văzut. Vom vedea sentimente și vom auzi simfonii pe care nu le-am mai văzut și nu le-am mai auzit.
Viața noastră e incredibil de scurtă în imensitatea Universului, e păcat să ne limităm la a trece prin ea în fugă, fără să-i vedem și fără să-i simțim frumusețea, fără să o trăim cu adevărat.
Haideți să ne bucurăm că trăim!"


iunie 2002