Stăteam întins în iarbă cu ochii închiși, urmărind șirul colorat de gânduri fugare și ascultând cum bat din aripi fluturii. O formă nediluată de serenitate. Uneori, mai spărgeam crisalida liniștii și deschideam ochii, ca să-i pot vedea cum plutesc cu sutele, cu miile, poate chiar cu sutele de mii. Era un viscol colorat în portocaliu, în care fulgii ajungeau rareori la pământ. Dimineața și-a înfășurat steagul începutului de zi, lăsând soarele să prezinte amiaza cu temperaturi mai plăcute. Fluturii, revigorați și ei de razele jucăușe, cotrobăiau după nectar în cămările personale ale unor flori mici și galbene.
Eram în sanctuarul fluturilor monarhi, într-o pădure la peste 3.000 de metri altitudine, undeva în estul statului Michoacan, din centrul Mexicului. Mariposa Monarcha, cum îi spun localnicii, migrează în fiecare toamnă în această pădure și iernează printre copacii aleși. Vin de departe, din nordul Statelor Unite și din Canada, să supraviețuiască și să-și găsească perechea.
Aranjați în roiuri imense, a căror greutate contribuie la stabilitatea față de vânt, cu aripile dispuse ca niște solzi ce se acoperă unidirecțional, rezistă foarte bine la intemperiile sezonului uscat. Sunt mulți, uneori sunt așa de mulți, încât îndoaie cu greutatea lor crengile arborilor pe care poposesc. Dimineața, când aerul se mai încălzește, încep să-și caute hrana, iar seara se strâng din nou în roiuri.
Am pornit spre sanctuar dintr-un orășel neînsemnat, cu nume simplu, Angangueo, care sună la fel de bâiguit precum se citește. Autobuzul în care am urcat, și care era responsabil pentru această călătorie de 9 km pe niște drumuri desfundate de munte, își trăise clipele de glorie înaintea primului război mondial. Un Chavo (gagiu) de vreo 16 ani s-a aruncat, cu familiaritatea proprietarului, în spatele volanului și, în nori de fum, am pornit-o spre fluturi. În vreo trei sferturi de oră, cutia aceea de tablă motorizată a ajuns la stația terminus, de pe vârful unui deal. De acolo, mai erau vreo 20 de minute de mers, apostolicește, până la intrarea în perimetrul propriu-zis al rezervației.
Câteva clădiri noi și poteca bine lărgită arătau implicarea guvernului mexican în protecția lepidopterelor. Pedro, unul dintre ghizii care se află în mod gratuit la dispoziția turiștilor, ne-a informat că acest serviciu este o nouă găselniță a responsabililor cu parcul național, dar că nu va avea nimic împotrivă dacă munca îi va fi apreciată într-o formă pecuniară.
Pădurea era un amestec de conifere și foioase, printre care petale portocalii se agitau deja în vârtejuri. S-a urcat în pas sprințar, deși cei 3200 de metri altitudine făceau clar audibil zbuciumul unui sânge grăbit. Nu am prea întâlnit alți călători, dar nu am fost surprins, pentru că sezonul turistic nu începuse încă.
Pedro ne-a împărtășit că, în timpul săptămânii, nu au parte de prea multă activitate, iar numărul curioșilor nu depășește, în medie, zece pe oră, dar noi am fost încântați de liniștea cu care ne-a întâmpinat mica poiană unde Pedro s-a oprit aruncându-și haina în iarbă. Pe drum, ne povestise multe despre fluturi, despre cum a fost descoperit locul, ca și despre modul de identificare a celor veniți din Canada. (Canadienii s-au ocupat serios de rezolvarea acestei enigme biologice). Când l-am întrebat cum se deosebesc vizual masculii de femele, a prins unul în mână și, întinzându-i aripile catifelate, ne-a arătat un mic punct de-a lungul unei nervuri principale, caracteristic pentru unul din sexe. După care l-a eliberat.
Mariposa Monarcha nu are prea mulți dușmani, motivul fiind dieta vegetală care conține un număr mare de alcaloizi toxici, îngurgitați în perioada larvară. Nici o pasăre sau mic mamifer insectivor nu uită crampele intestinale și accelerația bătăilor inimii, după un meniu ipotetic denumit „fluturi natur”. De altfel, și coloritul, alb, portocaliu și negru, este un semnal clar de „nu-vă-încurcați-cu-mine”, lansat vizual oricărui dușman potențial.
Distanța de peste 5.000 km nu pare să descurajeze gingașa lepidopteră, care face acest traseu în decursul câtorva săptămâni. Mariposa zboară cu vreo 20 de km pe oră, peste munți, văi, lacuri, păduri și alte obstacole, orientându-se după soare și având, probabil, o mare sensibilitate față de câmpul magnetic al Pământului. Fluturii zboară până ajung la această pădure, din care și-au ales vreo 50 de hectare pentru a-și face tabăra de iarnă. Ei zboară doar în cursul zilei. Nu se știe exact cum își găsesc drumul. Care este instrumentul de navigație atât de sensibil și de ce fac efortul acesta? Nu se știe cum se transmite această informație prin intermediul codului genetic, având în vedere că nici un fluture care a supraviețuit unui drum nu se va întoarce să povestească despre „țara făgăduinței fluturești”. Tot ce se știe e că își ating maturitatea sexuală primăvara, iar după împerechere masculii mor. Femelele își depun ouăle (vreo trei sute) pe frunzele unor plante otrăvitoare. Un ou pe o frunză. Larva care apare după câteva nopți se prezintă la cantină cu un apetit de-a dreptul gargantuesc, așa încât, în următoarele 15 zile, năpârlește de patru ori, că n-o mai cuprind brăcinarele. După ce și-a mărit greutatea inițială de vreo 2.700 de ori, își caută un loc mai protejat, unde își face digestia și crisalida. În două săptămâni, are loc metamorfoza: dintr-un ronțăitor de frunze otrăvite, într-un consumator de nectar, băutura zeilor. Odată ieșită din crisalida protectoare, insecta mai are nevoie de câteva ore să-și pună la punct echipamentul de zbor. Mai întâi, pompează un fluid în nervurile aripilor care, astfel, se expandează în forma și dimensiunea finală. Apoi are nevoie de ceva timp până ce aceste instrumente de planare se întăresc la lumina soarelui. Și astfel, o nouă mariposa este gata să înfrunte aventurile unei vieți de zburător de cursă lungă.

Pe drumul de întoarcere, am început să mănânc un măr. Mestecând, am descoperit că mărul avea un chiriaș cu ambiții de proprietar – un vierme grăsuț și albicios. Fusese tot timpul cu mine, în ultimele două zile, iar singura lui preocupare a fost să-și atingă gabaritul dictat de cerințele lui genetice. A fost pentru prima oară că am privit un vierme ca pe o viitoare insectă, cu aripi catifelate sau chitinoase, dar preocupat de-o singură axiomă: supraviețuirea.