că, de fapt, ce-i cu toată “mascarada” asta?
O grămadă de piulițe care-și varsă spiralele pe hârtie și o grămadă de șurubele (la rândul lor piulițe) comentând niște spirale închise sau deschise pentru a se transforma, din nou, în vărsători sau comentatori...
multă gălăgie inconștientă. spiralele au multe dimensiuni: interesante sau interesate, colorate sau galbene, știute sau descoperite, puțin inventate; ascuțite sau visătoare, leneșe sau pe ici pe colo, zvârcolindu-se. nu mi-ar ajunge (un milion +) de spirale pentru atâtea și atâtea.
Uită-te bine că totul se rezumă la COMBINAÞII. Orice-am face totul se rezumă la asta. Pornim de la nimic, căruia îi adăugăm apoi, pe rând: nașterea (prima combinație); apoi rezultatului îi mai adăugăm ceva urmând a avea ceva nou (pentru noi). Al treilea element ca sumă a celorlalte. De aici e simplu, ne spune matematica: combinații peste combinații, cu fiecare element nou apărând x(x-1)/2 rezultate.
Ce mă împiedică atunci pe mine, omul, să nu mă pierd în această sferă-n-sferă-n-sferă de posibilități?
necunoștința sau darea de seamă, sau voința care să-mi strivească spleenul celorlalți.
Trebuie să catalogăm ritmul, să masurăm sensibilitatea și durerea, să ne extirpăm lipsa de voință și scârba de noi cei de după scris. pentru că este acolo, intensă pentru început... moare însă, este ucisă treptat de nevoia de a mai face O combinație...