În jurul meu pădurea se înfioară
Când umbra înserării se așterne
Peste un șopot cald ca de vioară
Ascult glasul maicii naturi eterne
Și gândul meu plutește-n noapte
Spre ale nemărginirii plaiuri
Iar pana mea pe foaie așterne
Doar sufletul și-atâtea zeci de gânduri…


Ce bine ma simt aici în pustietate doar cu susurul izvorului ce-mi poara gândurile cu el…
Câte lucruri mă înfioară aici în mijlocul naturii… Am sentimentul ca sufletul meu s-a născut aici undeva din dor și cântec și acum se întoarce la chemarea naturii, cuprins de o sete adâncă.
Ah , ce mă înfioară această sete mistuitoare și totodată tulburătoare. E o sete a sufletului ce tânjește după ceva încă necunoscut și nedefinit, fără nume, fără contur. E o sete ce ma atrage și mă înspăimântă în aceeași măsură.
Inima mea s-a născut dintr-o scânteie de foc a naturii și acum tânjește după focul scru din care s-a desprins și cu care vrea să se contopească din nou…
În liniștea izvoarelor și a pădurii sufletul meu simte că se apropie de eternitate și încearcă să se înalțe tot mai sus, amețind îmbătat de libertate și de soare.
Privesc bradul din fața mea: s-a înălțat spre cer într-un încremenit elan și tânjind după libertatea zborului.Oare ființa mea nu se aseamană cu el ? Mai mult ca sigur că pot răspunde “da”: mereu trupul meu rămâne pe loc în timp ce sufletul cuprins de răsuflarea visării zboară undeva departe într-o lume în care există numai dragoste. Aici pe pământ am căutat-o dar s-a ascuns sau nu există și atunci o caut dincolo cu disperare: am nevoie ca adierea ei să-mi dea căldură și putere. Sufletul meu flămând ar topi-o cu lacrimi de fericire și m-aș topi odată cu ea, luminând ca o torță în întuneric cu fericirea sufletului meu.
Singuratatea mă apasă și nici un suflet nu pricepe adevărata mea nevoie de căldură și atunci las tăcerea să mă pătrundă.
Ascult liniștea pădurii și tac.. cuvintele nu-și mai găsesc rostul… mă scufund încet în eternitate și tac, tac devenind una cu natura.