Ai simtit vreodata ca plutesti in inaltimea ametitoare a paradisului,ca totul este exact asa cum ar trebui sa fie?Si apoi,deschizand ochii,ai privit in fata pamantul apropiindu-se din ce in ce mai mult,mai repede,in timp ce tu refuzi sa vezi cutitul care ti-a taiat aripile,privind cerul?Si atunci apare...O durere grea,adanca,care iti striveste trupul confuz si,odata cu el spiritul,ucigand speranta,dorinta,lasand in urma doar o resemnare innecacioasa,ce se va sufoca in propria-i cenusa.
Ai privit vreodata abisul orb,simtiind in ochii lui durerea parerii si singuratatea otravita,din cand in cand, de sufletele nefericitilor aruncati in bratele sale.Ai ascultat tacerea cascadei,ai simtit sarutul ei tumultos,pentru ca apoi,atins de iluzia unei pietre,sa cazi in bratele ei fantomatice,fortand sarutul sa devina sacralizat de ultima ta clipa de viata?
Atunci,asculta glasul soptit al muribindului amintindu-ti suflarea esecului,otrava iluziei,durerea.O durere ce simti ca te cuprinde din ce in ce,si ascultandu-l,iti simti ochii alunecand sub pleoapele prea grele pentru a se mai deschide vreodata,capul ti-i se aseaza pe perna lui ,primind sarutul mortii.O moarte prea grea,prea dulce,prea aproape.Doar o clipa pentru a gusta placerea sublima,pentru a realiza ca pana si amintirile te tradeaza,pentru a simtii fiorul negru strapungandu-ti trupul viguros si lumina disparand,inghitita de teama.
O lume tremuranda in lumina noptii,un vis sfasiat de durerea amintirii,o suflare inghetata de focul sarutului...o viata inchisa in globul de sticla...o viata de copil.
De copil?!