Uneori, mi-e frică de consecințele nefaste pe care le vor avea amintirile asupra vieții mele viitoare. Mă cuprind la fel cum buruienile năpădesc un cîmp nelucrat de ani de zile. Am senzația tîmpită că mă sufoc de-atîtea amintiri, că nu mai pot respira din cauza lor! De cîțiva ani buni, acțiunea din visele mele se petrece pe străzile copilăriei din mahalaua Nisipului, un loc halucinant din marginea Craiovei. Toți cunoscuții mei de azi își dau întîlnire, asta doar in visele mele, pe străzile copilăriei, în fosta mea casă din mahala, aflată pe strada Călărași, la numărul 18.
În vis, prietenii de azi s-au cunoscut cu cei de ieri și trăiesc în bună înțelegere, într-o ciudată comunitate și comuniune de interese, unele dintre ele de-a dreptul puerile, obscure. Fac parte din aceeași gașcă, numită azi ,,de cartier". Să vezi persoane mature, puse la patru ace, cu burtă și chelie, jucînd fotbal cu niște pici murdari, desculți, cu degetele de la picioare zdrelite de pietre. Își strigă măscări unul altuia, neținînd cont de vîrstă. Sar și la bătaie uneori, dar, în mod paradoxal, nu se supără, ramîn prieteni. Joacă fotbal împreună, merg la furat de caise din grădina lui madam Stroe sau de la madam Ciocan, de mere, de la profesorul Muscalu, de struguri, de la tanti Rozica. Merg la pescuit pe Jiu, la ștrandul din Luncă, să-l vadă pe faimosul Valet plonjînd în apă tocmai din vîrful celui mai înalt copac de pe marginea bazinului.
Vechea noastră casă există și azi. Noul proprietar i-a mai adăugat un etaj, a consolidat-o. Ca să fiu sincer, n-am mai recunoscut-o. Mi-e dor de casa asta în fiecare clipă a existenței mele de locatar la bloc! De multe ori visez că locuiesc in ea, cu familia de-acum, dar si cu cea de-atunci. De multe ori mă trezesc din vis plîngînd ca un copil. Odată, acum cîțiva ani, a apărut într-un anunț la Mica Publicitate, ca fiind de vînzare. Am fost cu niște prieteni care erau interesați să-și cumpere casă. Spre dezamăgirea mea, nu s-au înțeles la preț cu proprietarul. Dar am profitat de prilej și am vizitat-o, i-am mîngîiat pereții,într-un moment de euforie. Mi-ar fi plăcut să am mai mulți bani, să o pot cumpara eu, să le-o dau în dar părinților mei, ajunși acum în sapă de lemn. Dar ăsta e alt vis de-al meu, probabil o nouă utopie! Într-un zid al ei am ascuns o monedă de argint din secolul al 17-lea, gasită de mine în una din desele incursiuni făcute prin Balta Craioviței, în căutare de lipitori. Lipitorile erau bune pentru "luat sînge". Bunică-mea, cu picioarele ei umflate de reumatisme, se folosea de ele. Ca să-mi stimuleze incursiunile în Baltă, chiar mi le plătea. Un leu și cinzeci de bani bucata (prețul unei prăjituri sau al unui suc). Asta, după aprige negocieri, gen Guvern- Sindicate. Mai aveam drept cliente încă două babe care se tratau cu lipitori. Asta da afacere pentru mine, un întreprinzător particular în devenire! Dar banul acela de argint era mica mea comoară, talismanul meu. Îmi veghea nopțile. După ce toți ai casei adormeau, îl scoteam din ascunzătoare. Privindu-l, îmi imaginam viața din acel secol îndepărtat. Visam. Construiam scenarii, luam parte la bătăliile acelor vremuri. Am zis că într-o noapte voi face o expediție în mahala pentru recuperarea acestui ban îngropat în zidul fostei mele case. Parcă mă și văd, om serios, respectabil, furișîndu-mă ca un hoț, sărind noaptea gardul dinspre stradă și scobind în zid, la lumina lanternei! Am fugit din mahala încă înainte de a termina liceul Frații Buzești (numit și Bastilia, pentru severitatea tratamentelor aplicate elevilor). Acum au început să mă obsedeze multe amintiri din acea perioadă. Mi-e dor de prietenii din copilărie,așa cum erau ei atunci, de mahala, așa cum era ea pe vremuri. Acum, cind trec uneori pe străzile copilăriei, și asta din ce în ce mai rar, nu le mai recunosc. Nu mă mai recunosc nici ele. Sint alte case, alți oameni, alte mentalități. Cîteodată, mă oprește unul pe stradă:
- Ce mai faci, bă, Dorule, nu mă mai recunoști? Ești cam scump la vedere! Te-ai boierit, bătrîne! Ai uitat viața din mahalaua noastră. Și bine ai făcut. Dai și tu o votcă? Și-a deschis Brotac bodegă. Hai și tu, o să se bucure să te vadă!
Mă uit atent și nu știu cine e personajul ăsta străin, în haine ponosite, neras de vreo trei zile, cu fața buhăită de băutură. În cîteva clipe, îmi defilează pe un ecran al minții toți prietenii din copilărie. Pe grasul ăsta nu reușesc să-l identific, oricît m-aș forța. Mi-e jenă să-i spun că nu-l recunosc și lansez și eu ceva de genul:
- Băi, baiatule, să nu te mai recunosc! Zici că Brotăcel a intrat în afaceri? Care mai e viața ta? Nu te-am văzut de ani buni. Chiar că trebuie udat evenimentul ăsta! Hai, că fac eu cinste!
Îi surprind sclipirile din ochi și nu sînt sigur dacă se bucură pentru votca proastă pe care o să i-o ofer, în bodega lui Brotac, sau pentru întîlnirea cu mine, pentru amintirea copilăriei noastre, trăită pe acele străzi prăfuite și sărace. Și totuși, mi-e dor de străzile copilăriei! Pe una dintre ele, pe strada Călărași, mă așteaptă viața mea trecută, vegheată de un talisman de argint, îngropat în zidul casei de la numărul 18…