Indata ce am aflat cumplita veste parca s-ar fi prabusit cerul peste mine. Am alergat intr-un suflet, strabatand ca un halucinat drumul spre spital. Aici era o disperare muta, nimeni nu plangea, nimeni nu urla. Toti isi frangeau mainile sub povara indurerarii fara seaman. De deznadejde, le pierise glasul tuturor. Anca fusese gasita la ora 6 dimineata in camera de spital, fara suflare. Statea si acum in acelasi pat, intinsa pe spate, cu fata iluminata mai mult ca oricand, meditativ si rece, ai fi zis ca se oprise la ultimul ei gand. Privea, poate, viata de dincolo, unde crezuse intotdeauna ca se afla marea eliberare...

Am cazut inert pe fotoliu. Ma gandeam, ma gandeam ca este vina mea, ca am gresit de neiertat fata de Anca, atunci cand, in ciuda sfaturilor medicului, s-a hotarat sa-si doneze un rinichi unei fetite...iar eu, nu m-am putut impotrivi. M-am comportat ca o fiinta slaba, lasa, nedorind s-o supar, sa-i ies din voie, iar acum...

Mainile mi se sprijineau fara vlaga pe bratele fotoliului. Intre degete imi atarna ca o batista alba scrisoarea Ancai; imi plec ochii peste ea, privind-o ca pe-un obiect straniu..."Tie iti las doua petale din coroana imperiala a Vesniciei...".

Am sarutat-o pe frunte. Poate a fost primul sarut pe care l-a dat ea dincolo. Intrega zi dupa aceea si a doua zi am stat numai langa ea. Ah, ce durere poate fi mai teribila?...sa privesti fata unui om si sa stii ca de acum incolo niciodata...niciodata...nu-i vei mai vedea chipul, nu-i vei mai auzi glasul, nu-i vei mai impartasi gandurile. A treia zi a fost inmormantarea...intr-o zi ploioasa- o ploaie calda, marunta si prelunga. Careva dintre noi trebuia sa rosteasca o cuvantare la despartirea de ea; ne-am dat seama de lucrul acesta abia in ultimul moment. Oratorul ar fi trebuit sa fie pregatit si instiintat dinaninte, dar, rapusi de durere, nimeni nu se gandise mai inainte la asta. Acum, in ultima clipa, nimeni nu avea curajul sa urce pe movila de pamant plouat, sa rosteasca ultimele cuvinte de despartire adresate Ancai. Eram atat de impietrit de durere, de revolta, indignare, incat daca mi-as fi desclestat buzele, as fi scos doar un urlet de protest impotriva fragilei si paradoxalei conditii a omului.

Insa, cineva a tasnit deodata din mijlocul multimii, ca o mama cuprinsa de deznadejnea clipei din urma. Era Lucian, fratele Ancai..s-a urcat in varful movilei de pamant; parea un revolutionar suit pe baricadele mortii. Dupa primele cuvinte, care cadeau ca plumbul in inimile celor de fata, toata lumea a izbucnit in plans. Se exprima prin Lucian nu numai un frate, nu numai un prieten, un coleg, ci insasi tineretea- fierbintea tinerete din noi, pusa astazi in fata mortii.

-------------------------------------------------------------------

Anca, nu-ti spun "La revedere", nu-ti spun "Dormi in pace", iti spun altceva si mai frumos: topeste-te mai repede in nefiinta, pentru ca, din resturile fiintei tale sa creasca flori noi pentru indragostiti si pentru cei care te-au iubit. Te vom avea astfel mereu printre noi, te vom saruta mereu, nu te vom uita niciodata si tu vei trai vesnic. Anca...