...Încheindu-și rostul, nelămurite de viață, văzute,nevăzute, fericite ori nu, muștelor li se schimbă privirea.
Așa, îmi închipui, se întâmplă...
Își împacă gândurile între ele. Apoi, cu cât li se apropie sorocul, încep să se teamă. Până când n-o mai pot duce singure. Teama...
Pare să fie nevoie de o altă muscă. Una care să nu cunoască povești despre sfârșit. Să nu se fi întâlnit vreodată. Cu totul straină, să-și păstreze înstrăinarea, neștiind ce se petrece.
Atunci, îmi spun, musca obosită încredințează cu ușurare secretele cele mai adanci ale zilelor sale, uimită să simtă că, înșirându-le, își prelungește viața în chip neînțeles și că-i devine tot mai frumoasă povestea, că, la urma urmei, a meritat fiecare picatură de rouă și tot înecul din zori, în căutare de parfum...

Nu are de ales ascultătoarea, pentru că privilegiul acesta îi e dat doar aceleia care pleacă. Numai cea cu privirea într-un anume fel alege pe cine să numească străin și să-l contemple în nestiinta lui..
Există un fel de savoare în a-și privi străinul scăldându-se în timpul său, putința lui de a se dezlănțui e bucurie care o detașează liniștit de mașinăria duratelor conectate la unitați de măsură.

Important e ca nimeni să nu plângă..

Apoi să plece...