În timp ce zburam prin gropi monumentale, broaște râioase îmi tăiau calea neagră de noapte. Îmi venea să le omor doar ca să le demonstrez ce însemnă “viață”, doar ca să le arăt și lor cum e să... te calce cineva atât de tare încât să ajungi să uiți de tine, să pleci din tine, să îți vezi mațele pe șosea... și să te târăști o perioadă așa, până când intervine inevitabilul, până când mori... sau dispari, cel puțin. Dar... le-am privit cum săreau acolo în inocența lor... îmi făceau mie aureole parcă-n ciudă... pentru a-mi demonstra sfințenia lor. Am plâns pentru broaștele alea râioase în noaptea în care zburam. Am plâns pentru fiecare pată inconștientă de pe pielea lor cea sleioasă și pentru fiecare gând lipsă. Am plâns, dar.. de fericire. Nu merită să fie strivit ceva ce nu suferă îndeajuns pentru a simți durerea la cel mai înalt rang.
Zborul meu prin nopți, gropi, carne, oase, organe, pica în mine ca o bucată de carne proaspătă în apă. Iluziile o nimiceau pe loc... precum niște piranha înfometați. Pe post de aripi nu aveam decât un suflet tot zgâriat care, a orbecăit atâta timp pe întuneric încât nu mai distingea lumina. Așa că nu le-am omorât. Lui i se părea că strălucesc.