...pentru că nu vreau. Pentru că esti tu și sunt eu. Pentru că existăm, fiecare pe căi lumești diferite, dar în lumea noastră. Pentru că ai gropițe în obraji și pentru că mă mâgâi. Pentru că îmi oferi atât de rar șansa surâsului tău și mă învălui cu șoapte mitice.
Nu vreau să închid poarta deschisă cu grija acum un mileniu, chiar de tu îmi spui. Nu pot să te ascult de data asta!Poarta trebuie să rămână deschisă pentru totdeauna, pentru a putea respira aerul purificator de doruri și pentru a nu intra într-o lume necuoscută mie. Nu îți dai seama că lumea aceea mă privează de simțiri, doruri și amintiri? Nu uita că amintirile noastre sunt unice și ne vor urmări desculțe pe trotuarele încinse de ura celorlalți.
Deși mi-ai spus...știu că nu vrei,cum n-ai vrut nici acum un mileniu. Ai rămas al meu cu tot cu paharele goale de Alexandrion, cu vise puerile și matrici obositoare. Îți mai aduci aminte cum te puneai la mintea mea de copil la puberatate? Atunci îți plăcea să-ți treci degetele prin bretonul meu...ai fi vrut și acum, numai că totul s-a schimbat acum. Nu mai ai nici bretonul și nici copilăriile mele. N-am rămas decât eu și amintirea acelor vremuri în care eram doar noi sub cerul protector de vară.
Să nu îți fie teamă! Nu m-ai pierdut. Încă mai poți să mă ții de mână. Vei putea face asta încă o eternitate de acum încolo și atunci, la sfâșitul lumii vom rămâne iarăși noi doi, ca acum un mileniu.
...N-am să închid poarta, chiar dacă devii furios și trântești paharul pe jos, chiar dacă mă iei cu binișorul și-mi săruți ochii și obrajii. Și poarta n-am s-o închid pentru că noaptea a fost doar a noastră poate pentru ultima oară.