Mergem în șir indian prin viață. De o parte și de alta a drumului blocuri cu patru etaje și câmpuri de floarea soarelui, în ordine aleatorie. Medicii strigă „Stop-stop-stop!”... Nu se oprește nimeni. „N-avem timp de bălării!” spune șeful de trib. A doua strigare „Stop-stop-stop!” De data aceasta ultimul din rând se oprește, scoate o țigară și încearcă să o aprindă. Nu-i ajung cătușele. Ha-ha. Ce chestie?! Să ai țigări din abundență și să nu poți fuma. Bun. Marșul continuă. Capul de coloană face o curbă bruscă, amețitoare, șirul trosnește, se-ndoaie, tremură. Degeaba. „N-are nimeni idee când se vor termina toate astea?!” întreabă un aiurit de pe la mijloc. O lovitură dibace, pregătită din timp, îi calmează momentan curiozitatea temerară. „Pauză-pauză-pauză!” țipă isteric șeful de trib. Toți ne așeazăm pe marginea drumului, unii lângă alții. Respirăm adânc și cu pasiune. „E o plăcere să stăm unii lângă alții, legați la mâini.” remarcă un tânăr astronom. „Da, e un deliciu.” îi ține hangul un alt tânăr matematician. „Avem timp să demonstrăm matematic existența lui D-zeu?” întreabă micul visător. Micul visător are spatele plin de bube. Doctorii i-au explicat că moartea e un fenomen firesc, natural și previzibil. Dar nu i-au explicat de ce bubele scot un puroi galben, vâscos și cu miros de bălegar. „Hai băieți, mâna pe lopeți!” e îndemnul favorit al șefului de trib. Atunci când moare cineva e bine să ai o lopată mereu pregătită. „Cine a murit de data asta?” întreabă micul visător.
N-a murit nimeni, se face doar antrenament.