Văd cloșca iarnă așezându-se continuu, mic și des peste puii-copaci. Ãștia stau cuminți, desenați tremurat de o mână bătrână care știa ce face.
Un felinar cu șapcă aruncă lumină gălbuie peste tot, stropind cu umbre subțiri și alungite stratul gros de alb. Pe sub el, ici-colo, încă se mai cunosc urme de lăbuțe.
Un om galben pășește încet printre crengile care-l ajung din urmă să-l țină în loc. Gros îmbrăcat, murdar, nu simte frigul. Caută, măturând cu privirea moartă, ceva pe jos. Pășește, pășește încet, trece.
Văd un morman negru care se mișcă, sacadat, prin fulgii reci, căzând obosiți pe el, și-l fac de două ori mai înalt decât e. Adulmecă fără să ridice nasul, trage o cârpă de sub zăpadă dar o lasă acolo. E doar o cârpă. Pășește săltat și trece, trece.
Nimic deocamdată. Nimi bun. Sau poate… Se-apleacă greoi după ceva abia scos de sub nea. O cârpă! Trage de ea și o dezlipește de pământ. O scutură rar de picior și bagă mâna în ea – victorie! O mănusă – căldură, căldură! Și-o bucată de mâncare… Ce bun-ar fi!… Dar nu, nu e nimic bun de băgat sub nas – doar un os vechi. Ce sa faci cu el? Il aruncă pe jos. Un rânjet peste câțiva dinți lipsă: căldură! Trece.
Mormanul negru, deghizat, încă mai caută. Cam greu cu zăpada asta. Nu prea mai miroși mâncarea cum trebuie. Ah! Și-a tăiat nasul în ceva ascuțit și-i curge sânge. Mâncare! Mâncare! – dar în gând. Ia osul și fuge. Taie noaptea și dispare pe sub perdeaua rece. Mâncare! – tot în gând.
Schelălăie undeva, mai încolo. E mort. L-a rupt o haită de flămânzi.