sângerez puțin. nimeni nu observă rana mea atât de mică. nici eu nu mai știu de ea. las o dâră frumoasă pe gresie pe covorul albastru pe zidul din camera oaspeților unde nu intră nimeni.

am lăst ușa deschisă. într-o seară acolo mă va aștepta cineva. rana mea se va scunde adânc între zâmbete. toată noaptea vom sta la povești. obosite privirile noastre se vor încolăci pe trupuri. vom adormi până la urmă. eu în fotoliu ghemuită ca un câine. nimeni nu va opri muzica. edith nu se poate opri vreodată.
voi visa că nu regret nimic că sunt la liceu și diminețile sunt reci. că nu merg acasă. ajung acolo unde tu mă tot aștepți. îmi las cărțile pe jos. mă întind lângă tine. îți recit versuri scrise în ora de fizică. nu spui nimic. tremuri puțin. nu spui nimic.

apoi vine spaima. ne facem mari ca niște ciuperci ne facem otrăvitori. tu ești frumos. ai învățat să mori. eu nu știu cum întâmplările se petrec din aproape în aproape. cumpăr perdele. am câteva ferestre din care se deschid ziduri. le dau nume de păsări. le dau numele tău secret. îmi îngheață mâinile pe clape. vin ierni în care muzica e oprită. nu respir prea adânc. nu înțeleg nimic. cenușiul se împarte în două. o parte e a mea. doar o parte e plină de mușcăturile mele.

nu mă trezesc. edith cântă din moarte. noi o ascultăm și totul ni se pare adevărat. camera de oaspeți dragostea sângele meu tot curgând dintr-o rană mică. invizibilă.