Mi-am gătat partea aia de altruism, legată, bineînțeles, de societatea amicilor de toate dimensiunile ... a învins solitudinea, nu știu a mă preface, diplomația îmi e străină...
Mi-am zidit nesimțenia ca pe un turn... am ars destul... oricum la biata-mi flăcăruie noaptea și-a văzut liniștită de negură.
Oracolul care am fost, doarme, și tace... zadarnic ar spune de zăpezile verilor, de arșița iernilor...
Mi-e aiurea să văd în oglinda ochilor prieteni: neâncrederea, ironia... au și ei priviri, simțuri... de ce să mai spun eu că simt, că văd?!
A, literar ar suna frumos, m-ar bate pe umăr, mi-ar oferi flori, aplauze, lauri...

Vine furtunaaaa! - am strigat, și ei mi-au vorbit despre măiestria metaforei mele, despre melodia versului meu... Și eu, nici măcar nu rosteam un poem, eu spuneam că inima mea se îneacă în puhoaiele ce vor veni... că sufletul meu va fi smuls din rădăcini... și nu vorbeam de inima mea, și nu vorbeam de sufletul meu... vorbeam de o inimă comună, de sufletul acela al nostru... da ei, imi aduceau flori, și mă lăudau pentru durerea ce avea să-i lase fără rădăcini și fără de suflare... eu vorbeam de ape, de inundații...și apele izvorau din inima lor, potopul lacrimilor, neplânse de mine, mă îneca mult înainte de a fi plânse de ei, ei care, îmi tot aduceau flori și laude pentru durerea ce încă nu-i ajunsese.
Și nu mai am timp, nici răbdare să asist la clipa în care își vor da seama că adevărul viitorului spus dinainte semăna a poem, dar din nefericire - avertismentul meu fusese doar strigătul în pustiu...
Poreclită Poetă cu admirație, sau cu ironie mi-am irosit cuvintele în zadar...