Mulți nu l-au putut suferii. Nu l-au înțeles. Aveau ciudă pe el pentru că părea ca o oglindă a propriei personalități - păreau făcuți de aceiași mumă - iar asta le dădea tulburări de conștiință; iar tulburările astea nu-și au locul în realitatea românească neaoșă! Au încercat să-l ostracizeze și, până la urmă, au reușit nu prin transformare și aducere la un numitor comun ci prin extincție, prin dispariție. Așa au crezut EI, că au reușit să-l anihileze, numai că Vasile a continuat să existe, păi cum dracu’ să dispară un BRAND de țară? Vasile asta este, o marcă înregistrată, o ștampilă, un simbol, o chintesență de realitate, o încercare de accesare a SINELUI, o trecere de la Dumnezeu la om și o amețeală dulce a binelui iluzoriu care nu mai vine. Suntem…
Ce mai face Vasile? În general, bine. S-a distrat în rând cu lumea la revelionul integrării, a băut gigantic, a mâncat monstruos încercând să se simtă și el măcar pentru câteva ore „cel mai tare”, a aruncat pe astea toți banii din lichidare, avans, primă și bonuri de masă. Familia i-a fost alături la marea sindrofie, a dat și SMS-uri la șefi și cunoscuți, unii i-au răspuns, știți, mesaje din alea standard… Dimineața i-a fost cam rău, mai ales că se aștepta să simtă ceva, ca un fior pe șira spinării, o schimbare, că doar am intrat în Uniune, suntem europeni numai cu Cartea de identitate și nu cu pașaportul, dar…, nimic. Vroia să simtă că a scăpat de apucăturile multor semeni și că soarele răsare corect, pentru toți, nu numai pentru „șmecherii” nației, proțăpiți pe scaunele dictatoriale…, nimic! A vrut să aibă sentimentul că se „reîncarcă” cu speranța într-o viață, dacă nu mai bună, cel puțin mai corectă, dar nici măcar asta nu s-a întâmplat! Totul era neschimbat, inclusiv la muncă, acolo unde organele de control venite de la București debordau de aroganță și fudulie, de parcă sistemul feroviar este al mumei lor, fiecare pentru sine, în rest…sictir, fraierilor!
Vasile mai aprinse o țigară. „ La naiba! Bă ce le mai scumpesc și pe astea!”. Trase cu sete. Mai erau ore bune până la sfârșitul turei și doar un tren care trebuia să plece, tren de persoane, 2 vagoane, 5 călători, mizerie și frig, cine naiba să dea o grămadă de bani pe bilet, normal că lumea fugea la autobuze, fugea afară, oriunde. Calea ferată, singura din zonă, murea încet și sigur, industrie nu mai era, călători…, cum am mai spus, iar faptul că erai lucrător la CFR reprezenta doar o curiozitate nu o mândrie. Bun! Trecuseră două controale, mai urmau patru și putea spune că și-a făcut datoria pe ziua asta. Numai că trebuia să stea smerit, să nu spună nimic, nici că nu aveau o sursă de apă potabilă, nici că își făceau nevoile prin boscheți. În rest era în regulă. Veneau ăia, dădeau din gură, mai scriau în carnet, luau din bani și la pachet și se cărau. Chestiile cu condițiile de muncă, cu lipsa unor materiale de întreținere nu-i interesau, normal, nu era de competența lor, calea ferată putea să se ducă dracu’ cu totu’, nici asta nu era de competența lor, doar au făcut o simplă facultate, nu Sorbona!
Cu toate rahaturile, Vasile se simțea, încă, reîncărcat. Trăgea speranță că din Uniune o să apară cineva (călare pe un cal alb ) și o să pună ordine în toate cele de cuviință. Dacă nu azi, poate mâine, poate…Iar dincolo de vise, certitudinea că încă nu a murit, ce naiba!, doar nu crapă Vasilii când vor câinii! Asta e! Bine v-am regăsit!