Știi, îmi doresc să te înghită absolutul, să te transforme in neant, să te expulzeze Totul și să rămâi în ochii tuturor Nimicul care ești în fața Mea. Am ajuns să îmi doresc superficialitatea, să te las să crezi că tu ești cel căruia totul îi este permis. Nu mai vreau sa fiu perfectă…Vreau ca totul să se reducă la lipsa mea, să revină la normal, la fel cum a fost înainte ca eu să fiu Absolutul.
Nori și aburi te acoperă… Încet, încet o să ți se erodeze și puțina demnitate rămasă. Îți amintești nopțile de uitare când mă rugai să încetez să mă mai compar cu tine. Recunosc, cu o plăcere meschină, că ai avut dreptate… Mă sperie faima la fel cum tu ești îngrozit de anonimat.
De ce nu vrei să recunoști că tu ești cel ce se teme? De ce insiști să îi faci pe alții să te considere ceea ce nu ești? De ce nu ai curajul să accepți?
Hahaha! Uită-te la tine! Ești atât de frumos atunci când cazi! Imaginea ta prăfuită mă excită la fel cum o fac și viermii agățați de geniul tău creator. Cine plânge acum?
Te doare? Obișnuiește-te! O să suferi pe fundul unui coș de gunoi în care zac în paragină creațiile tale de căpătâi…
O, tu, Luceafăr al nopții, ripostează dacă mai ai tăria să o faci!
Nu ai trăit ca mine, nu ai simțit ca mine, nu ai iubit ca mine, insă nici eu nu o să mor așa cum ai făcut-o tu! De fapt nici nu cred că eu o să mor vreodată… Îmi place enorm să trăiesc pentru a-ți fi povară; s-a transformat în idealul meu suprem.
Desfă-ți aripile de geniu pustiu și zboară la steaua ta! Sau ce, ți le-au ros moliile?
Unde ai plecat? De ce te ascunzi iar în spatele nuferilor? Lasă narcisismul nejustificat la o parte, dezbracă-te de vanitatea-ți nebună și vino să discutăm de la egal la egal. Înțeleg să închid ochii când mă învinuiești pe nedrept, împotriva prostiei nu am ce face.
Dacă aș fi fost Dumnezeu mi-ar fi fost milă de tine; așa îmi inspiri doar scârbă.
Viitorul te invadează cu sălbăticie și o să distrugă tot ce a mai rămas viu în tine, de aceea tu, cel ce trăiești doar din amintiri ești un om mort, un nimeni. Frica distruge sensibilitatea, iar tu demult ai rămas golit de sentimente.
Poezia ta, o cale ce duce spre nicăieri, un vehicul cu care vrei să fugi de tine însuți a ajuns să te renege. Privește cum floarea ta albastră a devenit o floare mare din carne udă și sânge coagulat. Astăzi a murit codrul tău. Sau poate ieri, nu știu.
La marginea zilei se profilează imaginea decăderii tale. Coapsa senzuală a nopții, deasupra plopilor, privește cum ziua mușcă din tine undeva la marginea cerului. Sângerezi din plin, iar eu te privesc cuprinsă de încântare.
În momentele acestea încerc să întorc clipa pe toate fețele, să îți prelungesc la nesfârșit chinul.
Gândurile mi se zbat în mintea febrilă, ideile mi se plimba desculțe în subconștient. De ce nu am făcut asta mai demult? De ce am așteptat atât? E minunat să fii EU!
Adrenalina zvâcnește să-mi țâșnească din vene, când te zăresc întins rece în noroi. Simt nevoia să te sărut pentru o ultimă dată. De ce trebuie să fie acesta sfârșitul? De ce nu poți să trăiești prin moarte?
Mă apropii.. Lipsa respirației tale îmi provoacă un sentiment de mulțumire, ca și cum toți Zeii s-ar fi târât la picioare-mi ca să mă venereze.
Brusc mă trezesc la viață. Totul se topește sub îmbrățișarea mea… Nu a mai rămas nimic din tine… Doar carne! Mi-am apropiat buzele de un chip fără ochi, gol ca un pântece. Mi-e greață de tine… Un soi de mahmureală psihică, un gust neplăcut în gură, o oboseală adâncă, un întreg sacrilegiu încheiat printr-o singură moarte...
De ce nu ai vrut să mori singur??