În mâini aveam un cuțit
tata stătea cu mâinile cruce pe un pat de spital
primea loviturile tăcut
rănile nășteau doar alcool
tăișul mi-era forceps
ce greu m-am născut.
Tata-mi șoptea liniștit
nu mai arunca cu praful ăsta pe mine
ce-i praful ăsta roșu ?
Carnea crăpa în surdină
Bach fredona între coaste
Picurii mureau neatent pe covor
Continuam să sap pe tăcute

Până când tata a rămas rătăcit
o regină travestită-n cearceafuri,
cu rujul vărsat pe pieptul căscat,
cu ochii crăpați, singura poartă
prin care zăream veșnicia.

De-atunci sufletul meu e un lac
de praf roșu topit în mia de ape
sufletul meu e un giulgiu de-atunci
în care tata își moare-n neștire
alcoolemiile infinite
uneori simt în nări
etichetele necitite,
farmacie a morții.
Aveam zece ani și frică de oameni,
de-atunci tata odihnește în mine,
învelit în carouri cu viață și moarte,
cu grijă.
Ne mai întâlnim uneori printr-un bar
el are ochii larg deschiși
și pășește ca un orb orfan de baston.
Ne salutăm pe alocuri
și beau mai departe.
Între timp lucrurile-au trecut
și-au venit,
și-am primit o carte și-un semn.

Iar acum îl simt în dureri pe tatăl care-mi va fi,
pe care-l cresc în vene încă de când
ronțăiam alune-n culise
și Regele Lear se juca de-a urmașii.
Acum stau gata să-l nasc,
o iapă umflată de ape,
întinsă cu mâinile cruce pe-un pat de spital
cu un forceps în pântec
o anatemă pe buze
și-o găleată proptită alături.