Într-un fel, resuscitarea haiku-ului, care căzuse oarecum în desuetudine în țara de baștină, a survenit prin atenția pe care i-au acordat-o occidentalii începînd cu sfîrșitul secolului XIX. Masaoki Shiki, dintr-un fel de mîndrie și invidie naționalistă, nu a făcut decît să revigoreze activitatea poetică din Japonia prin revista sa Hototogisu. Totuși o producție poetică și critică intensă și prodigioasă, care poate o întrece pe cea japoneză, precum și traduceri ale clasicilor haiku-ului japonez, este aceea de limbă engleză. De aceea părerile vehiculate în această literatură sînt demne de tot interesul.

David G. Lanoue, traducător al lui Kobayashi Issa, se întreabă despre structura formală a haiku-ului și despre prejudecățile în legătură cu aceasta.

„De ce se învață în școala elementară haiku-ul ca un poem de 17 silabe? În multe școli programa haiku este folosită pentru a obișnui elevii să exerseze recunoașterea silabelor și manipularea limbii. Profesorii ignoră cea mai importantă cerință a haiku-ului: două imagini/afirmații separate de o pauză. Ei tratează haiku-ul ca și cum ar fi doar o formă poetică: orice combinație de cuvinte în forma 5-7-5. De fapt, haiku-ul e un gen care cere mult mai mult decît o simplă formă goală.” (About Haiku)

El constată însă că această constrîngere formală, deși convine limbii japoneze, este excesivă pentru limba engleză:

„Majoritatea cuvintelor japoneze sînt polisilabice, constînd în mai multe silabe. Engleza, prin contrast, are multe cuvinte de o singură silabă ("spring," "rain" and "duck" de pidlă). De aceea, cei mai mulți scriitori de haiku în engleză nu respectă regula 5-7-5. 17 silabe ale englezei ar putea aduna pînă la 17 cuvinte, făcînd haiku-ul prea lung, slăbindu-i astfel intensitatea.”

Româna este și ea o limbă (majoritar) polisilabică și rămîne la latitudinea celui ce scrie haiku să respecte regula formală sau să se abată de la ea cînd i se pare că a putut prinde ce a dorit în mai puține silabe.

Iată și o părere despre sobrietatea prezumată a hiku-ului, ea aparține lui Narayanan Raghunathan care, pe site-ul pe care în conduce, WHW, face unele precizări terminologice deosebit de pertinente ( A LITTLE ETYMOLGY AND TERMINOLOGY ).

Hai înseamnă „o glumă, un moment hazliu, un zîmbet tandru, o ironie candidă, un hohot de rîs fericit”. Îl putem asocia pentru o mai ușoară ținere de minte cu românescul haios, plin de haz, simpatic, nostim. Sau chiar cu a face hai cu sensul pe care dicționarul nu-l amintește, de a te amuza, înveseli, binedispune.

În consecință, haiku-ul rămîne un mic și frumos poem care ne aduce pe chip un zîmbet binevoitor (dar și liniștit și plin de noblețe) de recunoaștere (a adevărului lumii, lucrurilor și omului) și de recunoștință („Haiku so is a beautiful little verse that brings a gentle smile of recognition”). Asta vrea să spună că, pînă și în varianta sobră și austeră practicată de la Bashô încoace, seriozitate și solemnitatea nu sînt posomorîte, ursuze, morocănoase („Many Japanese feel that the Haiku in English are too serious, solemn without the Hai so to say!”). Tristețea, însingurarea, umilitatea, simțul nimicniciei, surprinse într-un haiku, sînt mai curînd prilejuri de integrare zîmbitoare într-o armonie superioară, cosmică.