Ca să uit măcar o clipă de atâta supărare
Mă aplec peste-o hârtie și lansez câte-o-ntrebare.
Câte lacrimi au să curgă? Câte mame vor mai plânge?
Să oprească suferința și “zvâcnirile de sânge ".
Voi cei mari ce-aveți puterea, și vă bălăciți în toate,
Nu credeți că este timpul să lansați un: nu se poate?
Dacă vouă vă surâde, soarele când asfințește
Și vă înfoiați în pene când chenzina iar vă crește,
Dacă voi ”Divanul Mare” n-aveți limite-nimica.
Când e vorba de-ale voastre, nu-i rușine, nu-i nici frica,
Nu credeți că cei ca mine v-au ales în fruntea țării
Să fiți drepți, curați ca roua, nu tulburi ca apa mării?
Nu credeți că-n lumea asta toate au limita lor
Și că cel ce poartă greul este prea-nțelegător?
Mai lăsați-vă trufia și orgoliul de partid,
Răsfoitul de ziare când legile se decid.
Stoaceți-vă seva-n creier, faceți legile mai drepte
Pentru cei lipsiți de "multe", săturați să tot aștepte.
Ca să știți cum o duc dânșii, coborâți puțin la “vale”,
Să vedeți șiroi de lacrimi, s-auziți doine de jale,
Să vedeți bătrâni și tineri ce se zbat numai în drame,
Pe când voi țineți de scaun și-adunați la kilograme.
Oameni buimăciți la minte, de-atâtea promisiuni,
Săturați de vorbe goale, de lozinci și de minciuni.
Doamne. . . fă-i să înțeleagă că zâzania din ei,
Le aduce doar porecla de: smintiți și de mișei,
Fă-i să știe că trufia este o boală ce nu iartă
Și că-i duce pân-la urmă la discordie și ceartă.
Poate astfel vor pricepe și-și vor modela “cuvântul”,
Altfel, nu-i iartă mulțimea, nu-i mai rabdă nici pământul.