Te-ai mai simțit exclus? Poate că e un sentiment zilnic de care nu poți scăpa, poate că e doar o mască pentru a te ascunde mai bine în spatele degetului, poate că plouă și pentru tine. Ãsta e un sentiment plenar, sincer, mai real decât poți să-ți imaginezi, asta e viața de pe străzi: azi ești mare, mâine nu mai ești nici măcar o amintire, un vis - coșmar nocturn al prințului umbrit de tavan. Ajungi în depresia din care nici muzica preferată nu te mai poare scoate, nici macaraua de pe șantier, nici scrisul... nici drogurile nu-și mai fac efectul bine-cunoscut; alcoolul nu e bun pentru că după ce te trezești cazi într-o depresie mai mare - nu mai ești beat, iar banii s-au terminat. Singura speranță e să auzi vocea caldă și nu prea a părinților care vor fi mereu lângă tine, nu numai pentru a spune “Și doar ți-am zis eu,” ci și pentru a te încuraja “Dacă și tu ești prost, atunci ce să mă mai fac cu fractu.” Dar trec și astea, te duci în camera ta, tatuată cu postere: Nirvana, TheDoors, privești nesigur teancul de casete originale, cu versuri și-ți propui s-o asculți pe cea care cade 5, mereu aceeași, PinkFloyd-Animals, te uiți în grabă dacă e derulată de la început și apeși hotărât pe un buton, sperând să nu fie recording-ul, pentru că nu ai aprins încă lumina și veioza nu se lasă găsită. Tragi în jos jaluzelele, pui draperia la ușă, deschizi lada cu amintiri, îți faci în grabă patul și te așezi să citești următoarele două capitole ale vieții tale, așa cum a povestit-o MarinPreda în Cel mai iubit dintre pământeni. Vin pe rând părinții în cameră ca să te întrebe dacă ți-ai terminat temele, la ce oră să te scoale a doua zi, la cât te-ntorci de la liceu, ce note vei lua mâine... și tot felul de chestii la care nu vei mai răspunde. După ce în sfârșit ai scăpat de ei, întorci caseta pe fața B, sperând să descoperi o melodie nouă, ascunsă auzului până în acel moment, dar stai că nu asculți TubularBells-urile lui MikeOldfield. O nouă zi e pe cale să se termine, dacă nu cumva îți amintești c-ai fost părăsit, părăsit de cine? - de gașcă, de prieteni, de prietene, de colegii de clasă, de credință, - nu părăsit de soartă. Dar soarta nu e decăt singurul lucru pe care poți da vina, deși nu-i aparține. Deci iar începi să te frămânți în lenjeria cu lebede pe lacul liniștit al tăcerii calme, singure. Te uiți la ceas și observi că de câteva ore s-a schimbat data, deși tu nu te-ai schimbat deloc - ești sigur pe tine sau pe ce-a mai rămas din tine, o epavă pe malurile uscate ale Africii. Da tu ești ăla care fluieră singur pe stradă, sau poate nu e decât clona ta, rencarnarea ta, tu într-o viață anterioară, o superstiție cu mustăți de lapte. Ce-ar fi să nu te mai culci? Ar fi o prostie, nu? Mai asculți o dată melodia ta preferată, undalul sonor pe care apare Crocodilul din PeterPan, în timp ce-ți reiei numărătoarea - s-a nimerit caseta cu DepecheMode, dar probabil ai greșit, așa că iei un GreenDay. Ecoul lui “Și doar ți-am zis eu,” te irită, te face să ieși pe balcon, să vrei să răcești, să faci gripă, pneumonie, sinuzită, orice! dar nu te lasă inima. Arunci o privire răvășită peste bibliotecă, analizezi fiecare statuietă de mahon reprezentându-l pe Budha în cele 6 stări, mai scrii ceva și te culci...

...pentru că așa vreau să fie

Câinii turbați îți fură stropul de nebunie, te fac să-i implori să nu te lase fără posterul tău cu NichitaStănescu, cu autograf original. Dacă vor, le pot lua pe toate celelalte, numai pe Nichita nu, nu, nu! nu vi-l dau. Ei se ascund sub pat, iar în disperare de cauză le arunci cu dărnicie o grenadă, fără cui, evident, ăla-l păstrezi ca amintire. Bazoreliefurile de pe pereți se acoperă cu lichide vâscoase. Crocodilul se oprește cu un zgomot de armă automată - părintii sparg ușa camerei copilului, dar cad din avion fiindcă mâncarea se termină la fel ca al doile război mondial: printr-o bombă radioactivă. Unde au plecat fetele care stăteau sub umbreluțe pe malul Mediteranei? Poate c-au fost recrutate. Pădurea ecuatorială cade cu un zgomot de manual de Engleză arzând. Cursorul a dispărut când s-a spart monitorul. Impresiile avangardiste se transformau în partidele din ilegalitate care deveneau stropi de ploaie de vară. Și totul se confundă cu mentalitatea hipioților din anii ’60. Și-apoi mă văd fugind în scara unui bloc vechi, dărăpănat unde-mi întâlnesc colegii de clasă lungiți pe jos, fiecare în balta lui de sânge proaspăt, care curând va deveni băltoaca lor comună, cu copyright, cu acte-n regulă, cu tot. Călăul mă lovește peste Mărul lui Adam și mă trezesc în ceața și frigul camerei mele solitare, sub cele două pături care mă învelesc, apărându-mă de ochii indiscreți ai spiritelor malefice care bântuiesc prin lume. Curând voi veni lângă voi, zâmbind, pentru că azi va fi mai rău, decât până acum...

“Jesus saves all of us, all”