Din iarba deasa izbucnisem si zburam peste copaci, peste masini, peste cladiri, peste liniile punctate ale strazilor… Ce liniste ! Doar vantul. Pielea mi-o luase razna, zbura si ea pe langa mine, iar parul parca o lua in directie inversa. Dintr-o data, parca eram masina si vedeam prin ochi ca si printr-un prabriz spart. Jos, mult mai jos decat am vazut vreodata cerul, am zarit o leonesa, iar eu, eu vorbeam intr-o alta limba. Era un fel de paradis cu strazi si masini de epoca. Cata importanta li se da detaliilor… mirosea a ochi tulbure de apa, iar pielea se imbibase de mirosul algelor statute. M-am oprit. Am cazut. Undeva in lumea asta, candva, s-a auzit un zgomot de cadere brusca si s-a inhalat un praf inadusit…
Cat de greu imi este sa ma trezesc in fiecare dimineata dupa ce visez atat de abstract. Simt ca toata noaptea nu am facut altceva decat sa alerg si sa zbor in cercuri. Si-apoi de unde cuvantul asta leonesa care tot imi apare in vis ?!… parca aud acest cuvant in fiece vis, uneori e insotit de un crocodil, alteori de un caine dingo sau de o tigresa. Da, eu nu visez in limba mea, eu aud cuvinte dintr-o alta limba care se scriu in pe fata aburita a parbrizului meu nesigur. Dimineata sunt obosita, iar seara imi fac mereu planuri. Vreau sa gasesc un cuvant care sa exprime tot ce simt, tot ce gandesc, tot ce sper si tot ce fac… la asta gandesc in fiecare seara. Imi place sa simt iarba uda la nivelul subratului atunci cand zbor, imi place sa inhalez mult aer rece atunci cand privesc in jos si cel mai mult imi place sa zbor
Ma uit la piciorele mele, imi sunt murdare degetele si eu dansez incet, din ce in ce mai incet…ma laud ca stiu sa prind din zbor un zgomot si sa il transform in muzica , dar acum…acum stiu sigur ca portiera e deschisa si de acolo vine muzica. Stiu asta pentru ca zaresc razele soarelui reflectate in parbriz. Ma aplec putin pentru ca mi-e sete, si ma uit in jos. Strig. Sa vad daca se aude ceva …si se aude…acum inteleg cat de batrana si adanca este. N-as mai indrazni sa o mai trag de lanturi si sa o mai obosesc si eu, dar mi-e sete, si apa ei ar putea fi buna ca doar vine de departe, de acolo de unde toate apele se intalnesc si rezista soarelui sa nu le evapore de tot, de acolo de unde cerul isi scrie haotic picurii de ploaie si apoi ii face cercuri pe fata lor uimita si alunecoasa. Si ele se misca in continuare, si in continuare reflecta soarele. Si ma chinuiesc, si trag, si ma opresc o secunda sa oftez si apoi o iau de la capat, trag, trag de lanturile ei, si ele scartaie a rugina si a praf zurliu de Baragan. Si totusi zgomotul acesta nu ma impiedica sa vad apa aceea pe tot atat de binefacatoare ca si acum 5 minute. O vreau, o doresc, ii simt deja mirosul, apa statuta cu gust de alge intr-o galeata dintr-un lemn legat cu fasii de aluminiu. E amara si as vrea sa o scuip. Dar o infulec ca pe cea mai gustoasa masa din viata mea. Si apoi observ ca scrie mare undeva scrijelit pe lemnul galetii « apa rea ». Cat de rea poate fi , ca pe mine ma satura gustul ei salciu, ma satura si ma invioreaza. Si dau cu ea si pe fata si astept apoi sa ma usuc in bataia vantului sec care umfla praful si il aseza in straturi groase pe chipul meu umed. Incep sa dansez din nou, la fel de incet ca prima data. Un vanticel rece isi face simtita prezenta pe sub rochia mea in pliuri din voal rozaliu, care se ridica si se lasa precum un carusel care face bucuria unui copil.
Ma uit din nou la picioare si iarasi imi vad degetele zoioase si incerc sa scap de murdarie pitindu-le sub o baltoaca cu noroi. Parca mi-ar cere ajutor de acolo de jos, parca s-ar sufoca sub toate acele cocoloase de pamant inmuiat in apa amara.. si…. Si atunci le retrag din baltoaca si le mut intr-un smoc de iarba galbena.La umbra lui e racoare si noroiul de pe ele se usuca repede…parca as fi incaltata !!!
Dansez iarasi la fel de incet si muzica gajaita ma poarta in alte lumi, ma las prada acelui vant care poarta cu el si o parte din aerul meu imbibat cu zgomot armonios de muzica de masina. La departare se vede cerul ars si imbatranit de soare. Se apropie apusul si aerul devine mai rece, mi-e frig la talpi iar mana mi-a inghetat pe galeata din lemn legat cu aluminiu. Ma retrag in cutia care canta pana cand am s-o opresc eu. Si ma asez cuminte pe scaun, privesc prin parbrizul spart portiuni de cer incins si vad cum vantul tulbura norii, ii amesteca si apoi ii fierbe pana dau in clocot. E buna si fierberea asta ca mai umezeste aerul si mai potoleste praful pe care rotile il ridica in urma mea. Am lasat in urma baltoaca si fantana, am plecat pentru ca vreau ca rasaritul sa nu ma prinda in acelasi loc ca apusul. Vreau sa fiu departe, departe in iarba inalta pe care sa o simt cum ma gadila la subrat, vreau sa fiu departe de ploaia amara care fierbe praful si vreau sa fiu departe de orice zgomot de cadere brusca si de praf inadusit.
Dimineata m-a prins iarasi obosita si lipsita de interes. Mi-e greu sa ma ridic din pat pentru ca nu mai am putere. Iarasi am visat ca alerg si ca zbor si ca dansez…sunt obosita…as adormi acum, dupa ce a rasarit demult soarele, si nu m-as mai trezi decat atunci cand voi simti noroiul rece si uscat pe piciorele-mi amortite.
Dar nu pot face asta pentru ca in fata mea palpaie o linie neagra verticala care ma indeamna la scris… dar cat mai pot face asta ? Cat timp de acum incolo ma voi mai ridica din pat si voi mai putea umbla din nou si din nou si din nou. ? Cat ? Pana cand voi mai putea rezista fara sa descalec odata si-odata pamantul asta care iti da cu atata usurinta ghionturi si nu te mai ridica nici macar vantul ?
Si iar incepe o noua dimineata si dupa ea vine intreaga zi, plina de masti si de cuvinte pe care ar trebui sa le rostesti si nu o faci.. Mi-e greu, mi-e cel mai greu dimineata… dar cred ca mai greu imi este sa vorbesc pe limba tuturor. Insir sunete exact ca atunci cand insira mama rufe la uscat pe sarma… ma ametesc si apoi formez cuvinte, cuvinte cu maneci, cu gulere, cu nasturi si fermoar, le deschei apoi intelesul si parca totul capata sens in privirea celorlalti. Ii vad parca luminandu-se la fata, dand din cap aprobator sau dezaprobator, ii vad ca inteleg ceva din sarma aceea de sunete care se misca la orice bataie de vant. Si Doamne, cat de greu imi este sa fac asta… de aceea si visez la un cuvant care sa exprime tot ce fac, tot ce gandesc, tot ce simt si tot ce iubesc. Un singur cuvant care ma va salva de calvarul unei zile gretoase. Innod in gand niste fraze, le rostesc apoi cu voce tare si apoi…apoi astept sa zbor din nou de indata de lumina soarelui imi paraseste orizontul. Si vine iarasi dansul lent, si imi vad din nou picioarele pline de noroi, si simt iarasi vantul prin aripile moi… si incerc sa ma spal… si mi-e frig. Si ma trezesc transpirata toata, cu patura undeva langa pat, iar eu zac inerta in patul imens…si ma vad de sus..stiu ca sunt eu, ca doar imi cunosc rasuflarea. Vreau sa-mi dau drumul de acolo de sus si sa pic din nou pe corpul meu, dar oare se mai poate ?!
Dar o las balta si imi reiau zborul. Cad iarasi in iarba verde care acum parca e mai rece si mai aburita ca niciodata. Din ea ies bule de aer verde care se indreapta sper un cer verde si care transforma totul verde in urma… Si din iarba deasa adesea izbucneam in ritm de inima cuprinsa de frica. Nu vreau sa fiu verde. Si ma arunc de pe un bulgare oval de nea tulbure si statuta intr-un vechi ghiveci ce a apartinut candva unui mormat cu ingeri de marmura la portita. Hoinaresc asa toata ziua si intr-adevar uneori imi vine sa alerg..si sa ma vezi atunci cum fug..Fug, fug, fug fara oprire si fara sa simt ca aripile imi ruginesc si la fiecare pas apasat si saltat in fuga mea se mai sfarama un oscior din ele..Dar eu tot fug. Cata senzatie de libertate !!! Tin strans in mana o stafeta, nu stiu a cui este si nici macar nu stiu daca trebuie sa i-o predau cuiva..dar stiu sigur ca e o stafeta… poate una pentru noaptea urmatoare… Si dimineata ma trezesc si ma dor omoplatii…pesemne mi-o fi smuls careva aripile sa nu mai sufar atat.
Si ziua se lasa iar peste mine si ma apasa cu toate vocile ei si toare regulile si legile ei. Mi-e greu, mi-e cel mai greu dimineata. Imi place sa simt in nari aerul tare de dimineata, sa simt ca este rece si ca traiesc doar pentru ca el ma lasa sa traiesc. Si cerul..O Da Cerul ! Cerul dimineata este parte din fiecare nor aiurit din noaptea de dinainte. Ma bucur pentru el ca este asa de proaspat dimineata. Atunci il simt pulsand la fiecare suflare a mea si a vantului ; atunci il simt minunandu-se la orice roseala a ta si la orice rusine a mea. Si sabii de gheata galbena il strapung pentru a mie oara si el nu se simte jignit nici acum… si accepta tot ce i se intampla..Cata supunere, cate disciplina ! In curand nu el va mai fi specatcolul ci soarele, si el accepta.. el stie ca nu are decat un singur moment de glorie si apoi tace linistit toata ziua. Mie acel moment imi place pentru ca apoi totul imi vine foarte greu..cel mai greu mi-e dimineata ! Atunci cand tresari la orice si orice e sensibil la tine. In fiecare dimineata strapung lumea si ea pare ca ma accepta. Cata supunere, cata disciplina! In lume eu ma ivesc doar o data pe zi, de-aia nici nu vedeam sensul dormitului de dupa-amiaza cand eram mica…ma asteptam ca atunci cand ma trezeam sa vad cerul nesupus si soarele-i rival. Si dimineata este si un zgomot specific… este un scancet de uimire al soarelui cand isi vede cerul ca se supune inca o data in plus, si este sunetul de uimire al meu cand imi vad soarele vanitos si din nou surprins de cerul care se lasa invins. Si totusi mi-e cel mai greu dimineata !
E frig si toate ingheata in urma lui… Nu pleca! Imi place sa te vad asa cum esti, cu urmele tale de carbune si cu liniile acelea subtiri de lapte care se impreuna undeva mai jos de mine si le pierd cu privirea. Cat de inapoi ma pot uita ?! oamenii au aripi dar nu pot sa zboare – aud asta si cred ca am ales tacerea. Mi-e frig… e oare de vina vantul ? sau poate apa care continua sa zboare pe langa mine si sa pice jos de tot, exact langa tine. Mi-e greu dimineata, mai ales cand ma trezesc in plina noapte si cred ca … cred ca s-a facut ziua…dar sunt stele prea puternice si lumina de la tine…si fac ziuă dintr-o data. Nu mai cred in ce-am stiut candva. De ce ?! Si adorm la loc, dar sunt in alt loc, unul complet necunoscut in care iarba se misca foarte repede si ploua cu soare si departe parca o zaresc pe bunica…dar totusi necunoscut. Nu bate vantul si norii se misca exact ca la furtuna. Da, am vazut odata furtuna, cum se zdrobeau copacii de propriile radacini, cum trosneau gardurile si luau foc si soseaua toata se lumina ca o pista de aterizare. Nu am simtit deloc frica, eram sigura ca cerul incearca sa fie pictor si isi proba culorile. Stiam ca voi face si eu parte din acest peisaj static in ulei cu tuse groase in jos si delicat in sus, acolo de unde vine firul de lumina si se face apoi foc. Si nu, nu pot sa visez ceva daca nu am vazut sau…sau poate pot sa imi imaginez. Da, exact ca atunci cand am visat ca sunt masina cu parbrizul spart.
Si brusc ma trezesc. Un tipat reintregea peisajul asurzitor al furtunii. Cel mai greu imi e dimineata, mai ales diminetile gri de toamna tarzie cand ploua si picurii care se bat de geam ajung la tine ca niste strigate de uimire sau de ajutor si te trezesc din vis. O iau de la capat : imi scot carligul, rup apa, tai cordonul, tip, astept sa ma bata cineva pe spate, dar nu e nimeni in jur si ma chinuiesc de una singura sa respir. Doamne cat de greu imi e dimineata ! Dar cel mai greu imi este de una singura !
Se face lumina, cerul se supune ca un cavaler invins si incepi sa te lauzi cu norii, cu noroiul din tine care fierbe la foc mocnit si transforma carbunele in praf ce intra in ochi si face ca cerul sa nu mai fie vizibil. Si nu pot sa il suflu asa ca il mestec sistematic toata ziua- poate o disparea el candva ! Dar ma dor dintii si limba imi este plina de basici- mai bine, asa nu sunt obligata sa mai vorbesc. Pot sa tac in voie si sa astept cuminte seara.
Si seara intinereste din nou in ochii mei care iti cauta privirea. Visul se revarsa incet peste chipul tau si zbor din nou… ne zburam, ne ademenim cu sarutari de vise aspre care ne par moi… gângurim...