E ciudat cum un simplu cuvânt te poate face să tresari din somnul dureros în care te-a bătut în cuie tăcerea. Curgeau din tine șiroaie de iluzii amare, negre... Ochii ți se închideau din ce în ce mai mult și tot mai definitiv. Durea tăcerea lui, durea somnul cel fără de vise... dureau cuiele bătute în corpul tău... și cel mai tare durea pironul din inimă. Dar... pironul nu exista. Tu știai că nu aveai decât cuie în casa sufletului. De unde pironul acela imens? Hmmm… poate l-a adus el special pentru tine, sau s-a format în timp. Poate pironul aparținea unui vis sau al unei iluzii negre care a curs din tine. Poate... Dar ce mai contează acum? Ai tresărit. Trebuie să uiți de piron, să uiți de cuie. Nu mai ai nimic. A sosit cuvântul mult așteptat, atât de mult așteptat încât deja credeai că nu o să mai apară niciodată. Dar... a venit. Uite-l! E Super-cuvântul care a ucis tăcerea și te-a salvat și pe tine, deschizându-ți ochii.
Și totuși... Acum de ce nu uiți de pironul acela blestemat? De ce încă îl simți? Nu te mai doare, dar te... incomodează. Nu mai poți iubi. Simți o jenă la inimă. Cuvântul te-a trezit prea bine sau poate nu a fost suficient un singur cuvânt... Poate că era prea simplu ca să îl auzi complicat și asta ți-a deranjat subonștientul. Poate că ți-a fost teamă pentru o clipă că nu o să îl poți interpreta și clipa aceea s-a prelungit, transformându-se în timp în renunțare, piron și deranj la inimă.
Cert e că nu mai poți. Nu mai poți și gata. Încerci să simți, te lupți ca să simți, îți smulgi părul și bei tone de cafea. Te pierzi în fumul iluziilor, înțelegând de-abia acum de ce sunt negre: cineva, sau ceva, le-a ars. Poate chiar el, sau tu când te jucai ca o inconștientă cu focul... focul iubirii voastre. Care iubire? Iubirea ta împletită-n flăcări cu iubirea lui? Ehh... astea par povești din altă lume, nu cea în care te-ai trezit tu azi. Și stai pe gânduri, te zbați, te agiți, te frămânți toată că nu mai simți. Nu îți place. Unde e starea aceea de dependență de el? Unde e privirea ta tâmpă? Unde e zâmbetul tău de neînlocuit? Unde sunt bătăile nebune ale inimii? De ce nu mai tremuri când te gândești la el? Nu, nu și nu! Nu se poate! Începi să uiți cum era când iubeai, cum era când nu aveai gaura reală de la pironul fictiv în inimă. La un moment dat, după lungi chinuri, salvatoare cică, de uitare, îți amintești intensitatea durerii. Te bucuri că nu o mai simți și, ruptă de oboseală... adormi.
Ca prin vis, auzi cuvântul din nou. Poate e chiar visul. Uiți că ai uitat și îți amintești cu sufletul, nu știi prea multe. Tot ce știi e că... e el. E vocea lui. Îi vezi privirea. Zâmbești, femecată de magia lui. Fugi spre el cu brațele întinse... Îi șoptești un “te iubesc”. Îl săruți. Aștepți un răspuns, dar se așterne tăcerea din nou.