Mă întreb uneori dacă plantelor le e frică unele de altele. Și nu știu niciodată ce să răspund. Îi este frică ierbii de umbra stejarului? Și stejarului de viclenia parazită a vâscului? Îi este frică vinetei de troscot, ardeiului de brusturi, mazărei de urzici? Zmeurei îi e frică de mur? Cireșul se teme de nuc? Dar piersicul de cireș? Aroganța pirului înspăimântă via? Căpșunilor li-e frică de veninul mătrăgunei? Dar trandafirului de volbură, dar crinului de știr? Dincolo de mașinăria suavă și implacabilă a propriei meniri, dincolo de faptul că știu o dată pentru totdeauna ce fructe să facă și ce seve să extragă din pământ, există în ele și un loc al așteptării la rău, un spațiu al presimțirii primejdiei? Sau totala incapacitate de a se apăra le-a atrofiat atât de obositoarea clarviziune și le-a scutit de spaimele pe care ea, cu atâta sadism, le implică? Frica se naște întotdeauna numai din bănuiala că mai există o șansă pentru ca răul să fie evitat, din neliniștea că nu au fost epuizate toate mijloacele îndepărtării primejdiei, din remușcarea că nu au fost încercate toate posibilitățile luptei. În timp ce, dimpotrivă, fatalitatea absolută, imposibilitatea totală a împotrivirii sau a eludării nasc o liniște aproape egală cu libertatea, o seninătate aproape comparabilă cu forța. Planetele sunt senine și libere pentru că, neavând nici o șansă de a-și schimba destinul, nici iluziile, nici spaimele legate de el nu le mai intră în socoteli. Rezultă de aici că frica ar fi o dovadă a evoluției? Oricum, cred că mi-aș fi dorit un destin vegetal și aș fi optat pentru el, dacă nu mi s-ar fi cerut să optez și acolo între statutul trandafirului și cel al urzicii sau volburei și dacă aș fi fost sigură că mult sub sau peste înțelegerea regnului nostru animal, în alte stări de agregare și în alte sisteme de măsurare, seninătatea plantelor nu se țese, la rândul ei, din mai complicate și mai subtile spaime.