...asta este viața...doar un blitzkreig...care după ce trece...uneori lasă hematoame ienerente...uneori aduce fericire...alteori repulsie față de propriul EU...sau chiar dorința de a simți moartea...ne speriem de moarte...pentru că ne speriem de noi înșine...credem că vom aduce suferință altora....când de fapt tot ce facem este să ne chinuim sufletele și trupurile făcând lucruri nesemnificative...pentru ce să mai anesteziem nevoia de exod...cand putem să tăcem și să ne detașăm de ceilalți,de lumea în care trăim...și să ascultăm cum scârțâie durerea și nevoia de viață din noi...
refuzăm să recunoaștem că viață este acea mefiență generală care nu ne lasă să fim noi...pentru ce?pentru că nu ne convine când alții au dreptate în locul nostru și nu putem înțelege de ce sunt fericiți în postura lor...
vorbim de normalitate...vorbim de naturalețe...vorbim de comun...vorbim de obișnuință...dar oare le putem defini?...ce este anormal în normalitate sau ce este artificial în naturalețe...NIMIC...pentru că se confundă una-ntr-alta...ce poate fi mefistofelic în bunătate decât însăși bunătatea prin pura-și esență...tocmai pentru că este atât de pură încât nimeni nu o poate atinge...și atunci avem senzația ca suntem doar un vers dintr-un limerick...NOI suntem doar niște glume absurde...doar că ne considerăm unul mai evoluat decât celălalt...când, de fapt...trecem printr-o evanescență atât de precisă încă de la primul scrâncet scos...dar nici nu încercăm să scăpam de această stare de debilitate...de angoasă...dar...unii dintre noi suntem DOAR niște tentative de hackeri care încearcă să spargă măcar un simplu cod al sistemului...VIAÞA...
și revin la afirmația de la început...viața este doar un blitzkreig...o hiposistolie a sistemul cardiac al rațiunii...o disensiune între ACEL CEVA care simt că mă manipulează și creația mea...și anume dezasimilația fundamentelor vieții...atât de simplă,dar complexă prin simplitatea dimensiunilor și limitelor ei...