aici ar fi trebuit să locuiesc

îmi plac blocurile vechi scările lor încolăcind liftul ușile lui de fier. niște oameni împietriți cărora le intru pe gură. mersul vertical este întâmplarea.
aici înțeleg cum muzica începe la marginea balconului.
tu nu m-ai lăsat. ți-a fost teamă că voi muri într-un cutremur și va trebui să mă cauți printre resturi de oameni până în inima blocului sfărmată de pământ.

de la o vreme privesc în fiecare zi spre locul care ar fi trebuit să îmi vegheze prăbușirea. știu că există un timp care mă ține de mână și mă întoarce cu fața spre el.

aș putea jura că nu toate ieșirile au intrări că există balcoane în care nu ajungi decât cu sfori sau cu aripi. le înțeleg rostul nu și singurătatea. rămân un strigăt într-o casă surdă.





aici lucrez

am norma întreagă aproape de cer. nu văd îngeri. doar antene mari de telecomunicații. oamenii își trimit mesaje de dragoste prin pielea mea. apoi se despart urlă plâng își taie carnea ca o durere mai mare să le închidă gura. știu asta pentru că sunt dimineți în care mă trezesc acoperită de semne ciudate ca niște răni ce abia se deschid. femeii din mine îi e dor de casa ei. nu o întorc acolo. cobor repede măsor pervazul. până jos distanța e suficient de mare.




drumul spre casă/ sau dacă lumina se află în ochii tăi eu unde mă aflu?

nu știu când mă sui în tramvai număr casele pietonii mașinile pietrele. înauntru unii privesc pe geam alții se joacă cu mâinile. eu nu am știut niciodată ce să fac cu ele, îmi țin aparatul singura ureche prin care mai aud lumea. ea tace. vocile noastre au fost perforate. așa ne-am plătit drumul. știu unde să cobor. pasărea neagră își întinde aripile. are alt soare de înghițit. pe strada mea copacii iubesc case sau stâlpi. doar lumina lipsește. în felul acesta știu că sunt aproape.






atunci deschid ochii.