Am văzut odată, la Discovery Chanal, un documentar despre dezastre naturale. Era vorba despre tornade. Îmi amintesc imaginile a ceea ce rămînea în urma trecerii unei astfel de furtuni: mașini răsturnate, clădiri prăbușite, copaci frînți, ape învolburate, înghițind totul în calea lor, noroi, moloz, dărîmături, resturi care aminteau de ceea ce a fost și o grămadă de lacrimi și inimi frînte.
Răni care sîngerau pe dinafară și mai dureros pe dinăuntru. Dar în ciuda tragediilor, nu am văzut oamenii încărcîndu-și rămășițele unei viețidistruse și plecînd în altă parte pentru a o lua de la capăt, ci scormonind în moloz, prin noroaie, după cioburile vieții lor și apoi suflecîndu-și mînecile și începînd să facă curățenie, loc pentru a-și reconstrui casele și viețile.
Da, în viața fiecăruia sunt dezastre, mai mult sau mai puțin naturale, mai mult sau mai puțin devastatoare, dar nu contează atît de mult natura dezastrului, cît modul în care îi faci față și capacitetea de recuperare.
Greșala noastră e că de multe ori trecem prin furtună singuri. Privim la ruinele rămase în urma dezastrului: inimi frînte, sentimente rănite, vise sfărîmate, dorințe înecate, șanse irosite, speranțe spulberate, un val imens de dezamăgire, durere, lacrimi și suspine. Și peste toate, un nor sumbru, întunecat, care înăbușă și cele mai firave raze de speranță. Un nor de panică, de teamă, de îndoială… oare ce va mai fi? Oare cînd va izbucni din nou furtuna, care să mă rănească, să mă facă să sufăr?
Da, ai dreptate!!! Dar dacă nu vei încerca, nu vei ști niciodată ce era dincolo de nor!!! Poate… o altă furtună, sau poete un soare zîmbitor sau poate… o mînă întinsă către tine, ca să nu mai fi singur pe vreme de furtună.