Sărutarea păcii (I)

Biserica este umanitatea restaurata în Hristos, chemata sa ajunga la unitate în iubire dupa chipul Sfintei Treimi și marturisind credinta în Sfânta Treime. În Biserica omul se împlinește ca persoana în comuniune cu Dumnezeu și cu semenii. De aceea participarea fiecarui credincios la Sfânta Liturghie, slujba în care Biserica se înalta, ca Trup al lui Hristos, în Împaratia lui Dumnezeu, nu poate fi un act individual ci trebuie sa fie un act personal, în comuniune cu Dumnezeu și cu întreaga umanitate. În Sfânta Liturghie umanitatea toata, rascumparata de Dumnezeu, se unifica și devine o icoana. Si aceasta icoana exprima doua aspecte: iubirea și credinta în Dumnezeu . Aceasta unitate în credinta și în dragoste care, dupa cum remarca înca din secolul al II-lea d.H. Sfântul Ignatie al Antiohiei , caracterizeaza Biserica, se înfaptuieste în Sfânta Liturghie, în mod concret, înainte de aducerea Sfintei Jertfe, prin doua acte: sarutarea păcii și marturisirea credintei prin rostirea Crezului.

Sărutarea păcii a fost prezenta înca de la început în rânduiala Sfintei Liturghii

Sarutul păcii este unul dintre cele mai vechi ritualuri creștine, mentionat înca din Noul Testament. Astfel Sfântul Apostol Pavel îsi încheie patru epistole cu un îndemn la îmbratisare cu sarutare sfântă (Rom 16, 16; I Cor 16, 20; II Cor 13, 12; I Tes 5, 26) iar Sfântul Apostol Petru îndeamna la îmbratisare cu sarutarea dragostei (I Pt 5, 14). Aceasta sarutare sfânta sau a dragostei este înteleasa ca o modalitate concreta de dobândire a păcii dupa cum vedem în finalul celei de a doua epistole catre Corinteni unde, înainte de îndemnul îmbratisati-va unul pe altul cu sarutare sfânta, Sfântul Pavel scrie: traiti în pace și Dumnezeul dragostei și al păcii va fi cu voi (II Cor. 13, 11).

Majoritatea exegetilor considera ca, epistolele fiind citite în cult, sarutarea sfânta avea statutul unui ritual liturgic înca din perioada apostolica: Ne gasim la Corint, în timpul unei adunari a comunitatii. O epistola a apostolului este citita ascultatorilor atenti; ea se încheie; înca un îndemn la bine, unitate, dragoste și pace. Apoi rasuna solemn invitatia: "Îmbratisati-va unul pe altul cu sarutare sfânta! Toti sfintii schimbati sarutul comuniunii creștine!" - și corintenii se îmbratiseaza. Harul Domnului nostru Iisus Hristos și dragostea lui Dumnezeu și împartasirea Sfântului Duh sa fie cu voi cu toti!. "Si cu Duhul tau!" - raspunde comunitatea. Epistola se încheie și Cina Domnului începe.

Desi nu exista documente din perioada apostolica care sa descrie desfasurarea Sfintei Liturghii, încercarea de reconstituire de mai sus reuseste probabil sa surprinda destul de bine realitatea acelor timpuri. În orice caz sarutarea păcii face parte din ceea ce cercetatorii numesc primul strat (first stratum) al Sfintei Liturghii (adica ritualurile care au fost prezente înca de la început în rânduiala slujbei) fiind atestata cu claritate la mijlocul secolului al II-lea de Sfântul Iustin Martirul și Filozoful.

În Biserica primara sarutarea păcii era un ritual important al slujirii divine întâlnit și în afara Sfintei Liturghii. Potrivit lucrarii Traditia apostolica, atribuita Sfântului Ipolit Romanul (sec. II-III), și Constitutiilor Apostolice (sec. IV) episcopul saruta noii botezati dupa mirungere ca semn al primirii în Biserica iar la hirotonia unui nou episcop acesta era sarutat de întreaga comunitate ca semn al primirii lui ca pastor. Origen (sec. II-III) consemneaza obiceiul ca, în încheierea rugăciunii, credincioșii sa-si dea sarutarea păcii pe care Tertulian (sec. II-III) o numește pecetea rugăciunii (De oratione, 18), autentificarea unei rugăciuni adevarate.

Mult timp sarutarea se dadea pe gura

Un aspect destul de socant pentru omul modern este faptul ca sarutul păcii se dadea pe gura, fara a avea însa nimic senzual sau necurat în el. În mediul iudaic și greco-roman se sarutau pe gura doar membrii de familie și prietenii foarte apropiati. Sărutarea creștina pe gura era o practica neconventionala, atestând constiinta puternica a apartenentei la Biserica ca madulare ale aceluiasi Trup al lui Hristos. De aceea catehumenii și penitentii nu aveau dreptul sa dea sarutul păcii, ei nefiind în Biserica și sarutul lor nefiind sfânt (Traditia apostolica, cap. XVIII). Sfântul Ioan Gura de Aur justifica sarutarea pe gura: Noi suntem templul lui Hristos. De aceea ceea ce sarutam este intrarea, vestibulul acestui templu. Prin aceste usi Hristos intra în noi - când ne împartasim - Nu este o cinste oarecare cea pe care gura o primeste atunci când primeste Trupul Domnului. Acesta este principalul motiv pentru care dam sarutarea aici.

Practica sarutarii pe gura a supravietuit mult timp în Biserica. La sfârsitul secolului al XI-lea Sfântul Teofilact al Bulgariei este întrebat de fratele sau Dimitrie de ce în Postul Mare sarutarea păcii se da pe umeri și nu pe gura ca în restul anului, de unde înțelegem ca practica curenta era ca clericii sa-si dea sarutarea păcii pe gura. De altfel editiile slave ale Liturghierului mentioneaza pâna prin secolul al XVII-lea ca sarutarea păcii se da pe gura. Treptat s-a generalizat însa practica sarutarii pe umeri, așa cum am vazut ca se proceda la sfârsitul secolului al XI-lea în Postul Mare.

Pâna în secolul al XI-lea atât clericii cât și credincioșii îsi dadeau sarutarea păcii

Sărutarea păcii îsi arata întreaga sa valoare în cadrul Sfintei Liturghii ca moment esențial în care întreaga comunitate, clerici și laici, îsi manifesta unitatea de iubire, conditie a aducerii sfintei jertfe potrivit cuvintelor Mântuitorului: daca îti vei aduce darul tau la altar și acolo îti vei aduce aminte ca fratele tau are ceva împotriva ta, lasa darul tau acolo, înaintea altarului, și mergi întâi și împaca-te cu fratele tau și apoi, venind, adu darul tau (Matei 5, 23-24). La îndemnul diaconului Îmbratisati-va unul pe altul cu sarutare sfânta! pâna prin secolele IV-V, Sa ne iubim unii pe altii! mai târziu) toți participantii la Sfânta Liturghie îsi dadeau sarutarea păcii, fiecare în rândul treptei sale: preotii cu episcopul și între ei, diaconii cu diaconii, laicii cu laicii. În cazul laicilor ritualul se savârsea între vecinii din biserica astfel încât nu se producea tulburare la slujba și nici nu lua timp mult. La început, când creștinii stateau amestecati în biserica, sarutul se dadea și între barbati și femei. La scurt timp, datorita smintelilor care puteau sa apara, barbatii și femeile au fost separati în locas, sarutul dându-si-l de acum încolo barbatii cu barbatii și femeile cu femeile.

Sărutarea păcii înseamna îmbracarea fiecaruia și a tuturor în iubirea lui Hristos

Din secolul al XI-lea sarutarea păcii se restrânge în general la clericii din altar. Ca urmare îndemnul diaconului la dragoste reciproca nu se mai concretizeaza într-un act, chemarea la o actiune devenind chemarea la o stare sufleteasca. Aceasta actiune avea însa o importanta deosebita fiind o lucrare sfânta a iubirii, semnul și ritualul vazut prin care - în chip nevazut dar real - se savârsea revarsarea iubirii lui Dumnezeu în inimile credincioșilor, era îmbracarea fiecaruia și a tuturor laolalta în iubirea lui Hristos . A te îmbraca în iubirea lui Hristos înseamna a primi harul dumnezeiesc care te face sa-ti depasesti limitele egoismului și sa te asemeni lui Dumnezeu îmbratisând pe toți în iubire, chiar și pe dusmani. A te îmbraca în iubirea lui Hristos înseamna sa nu mai vezi în aproapele tau, începând chiar cu cel ce se întâmpla sa fie lânga tine în biserica, un strain sau chiar un dusman, ci un frate. Înseamna sa constientizezi faptul ca Hristos ne uneste pe toți în Biserica, ca madulare ale Trupului Sau, prin participare la Sfânta Liturghie. Daruindu-si sarutul păcii creștinii marturisesc credinta ca se împartasesc de iubirea celui ce este prezent în mijlocul lor precum a promis: unde sunt doi sau trei, adunati în numele Meu, acolo sunt și Eu în mijlocul lor (Matei 18, 20). De aceea îmbratisându-se ei spun "Hristos în mijlocul nostru" - "Este și va fi!" - "Totdeauna, acum și pururea și în vecii vecilor!".

Ritualul sarutarii păcii, asezat înaintea anaforalei și a împartasirii, scoate în evidenta faptul ca nu putem sa intram în comuniune cu Dumnezeu daca nu suntem uniti în iubire cu ceilalti membri ai Bisericii: Daca zice cineva: iubesc pe Dumnezeu, iar pe fratele sau îl uraste, mincinos este! Pentru ca cel ce nu iubeste pe fratele sau, pe care l-a vazut, pe Dumnezeu, pe Care nu L-a vazut, nu poate sa-L iubeasca. Si aceasta porunca avem de la El: cine iubeste pe Dumnezeu sa iubeasca și pe fratele sau (I Ioan 4, 20-21). Nu se poate înfaptui împreuna noastra înaltare spre Cel Unul și spre împartasirea de Unul având despartiti pe aceia de unirea întru pace cu noi scrie Sfântul Dionisie Areopagitul.

Sfânta Liturghie presupune și angajarea trupeasca, în relatia cu Dumnezeu prin împartasire și în relatia cu aproapele prin sarutarea păcii

Sărutarea păcii este un act în care trupul exprima și transmite iubirea fata de aproapele ca împartasire din iubirea lui Hristos. De la începutul Bisericii s-a înteles faptul ca în Sfânta Liturghie relatia de iubire fata de aproapele trebuie sa implice și trupul în actul sarutarii păcii, așa cum relatia cu Dumnezeu angajeaza și trupul în actul împartasirii. Omul este o fiinta dihotomica, trup și suflet. Trupul, care potrivit învataturii Bisericii nu este rau în sine, participa alaturi de suflet la rugăciune. Prin intermediul trupului daruim și primim: aducem darul la altar, un dar material constând în pâine și vin dar cu o profunda încarcatura simbolica, și primim în schimb însusi Trupul și Sângele Domnului ca hrana trupeasca. Astfel printr-un act trupesc, mâncarea, ne unim cu Dumnezeu și experiem iubirea Lui. Tot așa iubirea fata de cel ce, împreuna cu mine este madular al Trupului lui Hristos, Biserica, și participa la Sfânta Liturghie, nu poate sa se rezume doar la o stare sufleteasca ci se exprima într-un act trupesc, sarutarea păcii, ca o daruire și primire efectiva a iubirii. Sa nu-ti închipui ca sarutarea aceasta este o sarutare obisnuita, din acelea ce-si dau prietenii pe strada sau în piata, arata Sfântul Chiril al Ierusalimului. Sărutarea aceasta uneste sufletele unele cu altele și îndeparteaza din suflete orice vrajmasie. Sărutarea aceasta este un semn al unirii sufletelor și al izgonirii oricarei vrajmasii. Sărutarea aceasta este deci împacare; pentru aceasta e sfânta.

Sărutarea păcii (II)

Sărutarea păcii este un ritual liturgic de mare forta în care omul se deschide fata de aproapele și se îmbraca în iubirea lui Hristos printr-un act al trupului care exprima împacarea și unirea sufletelor în iubirea daruita reciproc. Importanta deosebita a acestui gest al păcii este demonstrata de faptul ca este întâlnit în toate riturile liturgice, facând parte din structura originara a Liturghiei. El scoate în evidenta o trasatura fundamentala a cultului creștin și anume ca legatura cu Dumnezeu nu se poate stabili fara o relatie iubitoare cu aproapele.

"Pace vouă" este marturisirea și transmiterea păcii treimice

Principalele momente ale Sfintei Liturghii (lecturile biblice ca împartasire cu Dumnezeu Cuvântul prin cuvânt, aducerea sfintei jertfe și sfintirea darurilor prin rostirea anaforalei, frângerea și împartasirea cu Sfintele Taine) sunt precedate de daruirea păcii de catre întâi-statatorul slujbei printr-un gest de binecuvântare însotit de cuvintele "Pace tuturor", marturisind astfel de fiecare data ca Hristos însusi este în mijlocul nostru.

"Pace vouă" este salutul lui Hristos înviat, un salut care nu e un simplu cuvânt de politete ci o daruire efectiva a acelei paci (salom) mesianice care înseamna, potrivit Sfintei Scripturi, plenitudine, împlinire, echilibru fericit, armonie. Este climatul specific Noului Legamânt al lui Dumnezeu cu oamenii în Iisus Hristos Înviat. Pacea lui Hristos este o pace jertfelnica, rodul eshatologic al Crucii, semnul comuniunii regasite cu Dumnezeu și cu toti: Caci în El a binevoit (Dumnezeu) sa salasluiasca toata plinirea. Si printr-Însul toate cu Sine sa le împace, fie cele de pe pamânt, fie cele din ceruri, facând pace prin El, prin sângele crucii Sale (Coloseni 1, 19-20). "Pace vouă" este marturisirea și transmiterea păcii treimice, este o invitatie de a intra în plenitudinea vieții treimice în masura primirii acesteia prin credinta.

Rostind "Pace tuturor", protosul binecuvinteaza adunarea în semnul crucii închipuind cu degetele literele grecesti care prescurteaza numele Mântuitorului (IC XC), aratând astfel ca prin Crucea lui Hristos s-a restabilit comuniunea între Dumnezeu și om și noi putem fi facuti partasi păcii treimice. Prin acest gest protosul, în puterea Duhului Sfânt, transmite, asemenea lui Hristos, în mod efectiv pacea de sus celor ce sunt gata sa o primeasca: Si de va fi acolo un fiu al păcii, pacea voastra se va odihni peste el, iar de nu, se va întoarce la voi (Luca 10, 6). Credinciosii raspund "Si duhului tau!" amintindu-si lor însisi ca Duhul Sfânt este în protos și ca protosul nu face nimic de la el ci harul Duhului este de fata și se pogoara peste toti. Duhul Sfânt face din fiecare participant la Sfânta Liturghie un fiu al păcii, ne face partasi păcii Dumnezeului Treimic care este pace tainica, adâncime linistita, plenitudine nedescrisa, reciprocitate de iubire.

Numai atunci când primim pacea de de sus în sufletul nostru putem sa ne deschidem cu iubire fata de aproapele și sa ne unim în Trupul lui Hristos, Biserica. De aceea daruirea păcii de catre protos înainte de anafora este și o inaugurare a ritualului sarutarii păcii. Aceasta sarutare are ca semnificatie principala tocmai primirea și transmiterea darului păcii lui Dumnezeu, salom-ul biblic care este darul mesianic prin excelenta (Lc. 2, 14; 24, 36; In. 20, 19; 21, 26), darul eshatologic caracteristic Noului Israel, devenit un ritual liturgic de mare forta.

Iubirea dintre noi este o marturisire de credinta în Sfânta Treime

Sa ne iubim unii pe altii ca într-un gând sa marturisim îndeamna diaconul la sarutarea păcii iar poporul raspunde Pe Tatal, pe Fiul și pe Sfântul Duh, Treimea cea de o fiinta și nedespartita. Nu se stie exact cum a evoluat aceasta formula liturgica deoarece vechile manuscrise liturgice nu cuprind de obicei decât cele rostite de episcop sau preot, partea ce revine diaconului fiind eventual indicata de cuvintele începatoare. În orice caz în primele secole se folosea expresia paulina: Îmbratisati-va unul pe altul cu sarutare sfânta (I Cor. 16, 20). În secolul al X-lea întâlnim îndemnul Sa ne iubim unii pe altii! caruia ulterior i se adauga ca într-un gând sa marturisim (întâlnit în manuscrise din secolul al XII-lea), completare care leaga îndemnul la iubire de marturisirea credintei. Raspunsul Pe Tatal, pe Fiul și pe Sfântul Duh, Treimea cea de o fiinta și nedespartita apare tot din secolul al XII-lea fiind initial recitat numai de clerici și apoi preluat de popor.

În forma ei de azi formula liturgica ce introduce sarutarea păcii scoate în evidenta faptul ca iubirea dintre noi este premiza marturisirii credintei în Sfânta Treime. Chiar mai mult, însasi iubirea dintre noi, ca împartasire din iubirea Sfintei Treimi, este o marturisire de credinta în Sfânta Treime. Daca n-am simti valoarea iubirii, care nu ne poate veni decât de la Dumnezeu Cel în Treime, nu am lauda și admira cu toata puterea Sfânta Treime și nu ne-am sili sa înaintam în ea. Astfel marturisind credinta noastra în Dumnezeu cel în Treime nu socotim pe Dumnezeu ca un adevar teoretic ci ne marturisim credinta noastra într-un Dumnezeu al iubirii în Sine însusi și izvor al iubirii din noi.

Hristos este în mijlocul nostru și ne da puterea sa ne iubim unii cu altii

În timpul cântarii Pe Tatal, pe Fiul și pe Sfântul Duh, Treimea cea de o fiinta și nedespartita episcopul și preotii se închina de trei ori în fata Sfintei Mese rostind Iubi-Te-voi Doamne, vârtutea mea, Domnul este întarirea mea și scaparea mea și izbavitorul meu (Ps. 17, 1) și saruta Cinstitele Daruri și Sfânta Masa.

Practica sarutarii, mai întâi numai a Sfintei Mese apoi și a Cinstitelor Daruri, apare prin secolul al XIII-lea fiind introdusa probabil ca un substitut al sarutului păcii la Liturghia savârsita de un singur preot și ulterior generalizata. Acest act este o expresie a dragostei fata de Dumnezeu pe care o aratam sarutând Cinstitele Daruri, care se vor preface în Trupul și Sângele Domnului, și a Sfintei Mese, altarul pe care se aduce Sfânta Jertfa.

Dragostea și credinta în Dumnezeu o exprimam folosindu-ne de cuvintele psalmistului: Iubi-Te-voi Doamne, vârtutea mea, Domnul este întarirea mea și scaparea mea și izbavitorul meu(Ps. 17, 1). Ne aratam astfel dorinta de a împlini prima porunca a Domnului: Sa iubesti pe Domnul Dumnezeul tau din toata inima ta, din tot sufletul tau, din tot cugetul tau și din toata puterea ta (Marcu 12, 30). Dumnezeul nostru e Cel ce ne-a iubit mai întâi: Caci Dumnezeu așa a iubit lumea, încât pe Fiul Sau Cel Unul-Nascut L-a dat ca oricine crede în El sa nu piara, ci sa aiba viața vesnica (Ioan 3, 16). El ne da și noua puterea sa-L iubim și sa ne iubim aproapele, chiar și pe vrajmasi, el este vârtutea, întarirea, scaparea și izbavitorul nostru. Liturghierul precizeaza ca, pentru a sublinia solemnitatea momentului, acest verset poate fi cântat în altar sau la strana.

În cazul slujbei în sobor episcopul și preotii, dupa sarutarea Cinstitelor Daruri și a Sfintei Mese, îsi dau succesiv sarutul păcii pe umeri, strângându-si mâna dreapta. Sărutarea se da de trei ori în numele Sfintei Treimi, cel dintâi spunând: "Hristos în mijlocul nostru", celalalt raspunde "Este și va fi" iar cel dintâi încheie "Totdeauna, acum și pururea și în vecii vecilor". Marturisim astfel ca Hristos este în mijlocul nostru și ne da puterea sa ne iubim unii cu altii. În practica greceasca și slava, dupa sarutarea umerilor, preotii îsi saruta reciproc mâinile pentru ca Hristos lucreaza sfintenie prin aceste mâini. Sărutarea umerilor, care în timpul lui se practica numai în Postul Mare, este explicata de Sfântul Teofilact al Bulgariei prin aceea ca umerii sunt simbolul vieții active prin care putem purta crucea Domnului pentru a fi rastigniti cu El, în masura în care ne e posibil. Nu putem sa ne iubim aproapele, inclusiv dusmanii, decât lepadându-ne de egoism, asumându-ne crucea și urmându-i lui Hristos (Matei 16, 24).

Practicarea din nou a sarutarii păcii de catre credincioși ar fi benefica

Timp de peste zece secole toți participantii la Sfânta Liturghie, atât clericii cât și credincioșii, îsi dadeau sarutul păcii. Dupa secolul al X-lea acest ritual s-a restrâns la clericii din altar, dar restrângerea nu a fost urmarea unei hotarâri a autoritatii bisericesti. În articolul precedent și în cel de fata am încercat sa surprindem importanta deosebita a acestui gest al păcii care face parte din structura originara a Sfintei Liturghii. El nu poate fi redus la o stare sufleteasca ci implica un act concret prin care iubirea și pacea dumnezeiasca este primita și transmisa fratelui din biserica, unindu-ne cu totii în iubirea lui Hristos și marturisirea Sfintei Treimi, structura supremei iubiri.

Un gest al păcii este prezent în toate riturile liturgice creștine, forma lui concreta de împlinire fiind diferita de la un rit la altul și de la o epoca la alta, în functie de contextul cultural și traditiile locale. Esential în ceea ce priveste sarutarea păcii nu este însa forma concreta de împlinire ci faptul de a fi un gest trupesc care sa exprime dragostea curata fata de aproapele.

Din fericire, daruirea sarutarii păcii între credincioși nu a disparut cu totul nici în Ortodoxie. În cazul tarii noastre, Parintele Dumitru Staniloae da marturie despre practicarea sarutului păcii în unele biserici din Transilvania într-o forma specifica: sarutarea mâinilor credincioșilor mai în vârsta de catre cei mai tineri urmata de îmbratisarea lor, barbati cu barbati și femei cu femei. Aceeasi practica se întâlneste și la sud de Carpati. Pastrarea pe alocuri în Ortodoxie a acestui gest al păcii între credincioși precum și lipsa unei hotarâri a autoritatii bisericesti care sa-l interzica dovedeste ca nu exista nici un impediment canonic pentru savârsirea lui. Din contra, importanta sa deosebita în angajarea participarii efective a credincioșilor la slujba dovedeste importanta reintroducerii lui, în ultimul timp întâlnind tot mai multe initiative în acest sens. Multi credincioși au pierdut constiinta împreunei slujiri la Sfânta Liturghie și tind sa devina simpli spectatori pasivi: nu aduc darul de pâine și vin la altar, nu cânta, nu se împartasesc decât rareori, nu-si dau sarutul păcii. Sigur, reintroducerea sarutului păcii nu rezolva toate problemele, dar este un pas înainte spre o participare deplina la slujba. Cei care l-au practicat pot da marturie ca, atunci când e facut cu sinceritate, sparge efectiv zidurile care ne despart de multe ori de cei ce se întâmpla sa fie lânga noi în biserica, facându-ne sa ne simtim frati. Si sa nu uitam ca multi din cei ce parasesc Ortodoxia pentru a merge la secte acuza faptul ca nu au simtit comuniunea și iubirea în Biserica și nu au înteles slujbele.

În mod concret sarutul păcii între credincioși se poate da astazi în timpul cântarii Iubi-Te-voi Doamne a carei interpretare este permisa de Liturghier. Cântarea este foarte potrivita pentru acest moment, marturisind ca iubirea aproapelui îsi ia puterea din iubirea lui Dumnezeu. Sarutul se poate da între vecini, ca în epoca primara, barbati cu barbati și femei cu femei, fara a se produce tulburare în biserica. Ca forma concreta, adaptându-ne la contextul de azi, nu se pune problema sarutului pe gura. Se poate opta pentru forma traditionala româneasca, sarutarea mâinilor credincioșilor mai în vârsta de catre cei mai tineri urmata de îmbratisarea lor, care însa este greu de aplicat în mediile mai putin traditionale, sau pentru simpla strângere a mâinii ca în ritul roman. Credem însa ca cea mai potrivita forma este cea practicata de preoti în altar: strângerea mâinii și sarutarea umerilor însotita de formula "Hristos în mijlocul nostru" - "Este și va fi" - "Totdeauna, acum și pururea și în vecii vecilor". Când preotul slujeste singur îsi poate da sarutarea păcii cu paracliserul așa cum se practica și în vechime.

Sărutarea păcii presupune respingerea oricarei ipocrizii sau viclenii

O conditie esențiala pentru ca acest gest sa fie lucrator este sinceritatea lui, respingerea oricarei ipocrizii sau viclenii. Textele liturgice și Sfintii Parinti atentioneaza în repetate rânduri asupra acestui lucru. Astfel în Constitutiile Apostolice, dupa ce se relateaza ca la momentul sarutarii păcii diaconul avertiza: Nimeni sa nu aiba ceva împotriva cuiva. Nimeni sa nu fie fatarnic! se adauga: nimeni sa nu o faca precum Iuda care l-a vândut pe Domnul printr-un un sarut. Sărutarea păcii trebuie sa fie expresia iubirii sincere fata de aproapele (Origen) și sa nu fie data doar cu buzele ca Iuda având ura și rautate fata de fratii în credinta (Theodor de Mopsuestia) . Fiind simbolul împacarii interioare despre care vorbeste Evanghelia, sarutarea păcii trebuie sa fie o sarutare a sufletului, o îmbratisare a inimii și nu doar a buzelor și al gurii (Sfântul Ioan Gura de Aur) . În aceste conditii reactualizarea acestui gest și pentru credincioși nu constituie o abatere de la tradiție ci din contra, o întoarcere la aceasta, cu efecte benefice pentru slujirea și trairea ortodoxa.