Iartă-mă, bunule, că nu am știut întotdeauna câtă lumină e-n tine
adevărată lumină din lumină
deși greu viața apăsase cu două războaie
și cu singurătate
cu degete aspre întorceai atât de subțiri foile Cărții
glasul tău blând mângâia noaptea
cu ochii mari mari aflam ce e și cine e Dumnezeu

bunul meu, cel șchiop, cel cu piciorul de coasă tăiat
oare ce gândeai când, copilă
veneam să-ți aduc merinde și apă
și ce vedeai tu acolo, în depărtarea
umbrită de mâna ta streașină la frunte

poate buna era cea ce torcea acolo departe fuioare
de ceață din caier de nori
și vântul era murmurul fusul ei

și, Doamne, am plecat
ca apele Someșului limpezi alergând
spre văile lumii!
pe dealurile pământului tău timpul
trecea istovit
te-ai întunecat tot mai mult
zadarnic te-au pus în odaia cu șase ferestre

am deschis-o pe cea dinspre grădină
nu erai,
doar un vânt singuratic

cred că ești în rădăcinile ierburilor
de pe deal - spatele încovoiat al pământului tău
acolo te văd
când vii într-o lacrimă
și mă întrebi ce mai fac