Oare ce înseamnă sa îți trăiești cu adevărat viața? Oare ce e mai bine? De ce nu există, oare, rețete de trăit viața? De ce oamenii care au inventat atîtea reguli, nu au inventat una și pentru trăit viața? Probabil este o experiență atît de subiectivă, încît nu există două cazuri identice și implicit nici o regulă care să reunească particularitățile inerente ale fiecăreia, ca într-o prepoziție matematică.
Adolescent fiind, la vîrsta marilor întrebări, m-am gîndit de multe ori să mă retrag din lume într-o mînăstire. Þin minte că tocmai se ridicase una la marginea orașului nostru mic de provincie, din “mila” unuia dintre “baronii locali” ai vremii. Mă gîndeam să mă retrag, nu din iubire de Dzeu, ci mai degrabă dintr-un ego exacerbat – ar fi fost un loc bun să mă întorc către mine însumi. Aș fi trudit din greu – citisem că viața în sihăstrie nu e deloc ușoară – dar aș fi avut și timpul să mă întorc către mine însumi. M-aș fi cunoscut, poate, pînă la sfîrșitul vieții.
Ce tristețe să fii nevoit, din motive biologice, să-ți lași spiritul să-ți părăsească trupul sleit, fără să fi avut măcar ocazia să-l cunoști cu adevărat.
Pe de altă parte, dacă e adevărat ce se spune - că suntem rezultatul unui lung șir de experiențe care ne modelează, mergînd în sihăstrie, nu aș fi avut pe cine să cunosc. Ce experiențe de viață voi fi avut eu pînă atunci, ca să-mi fi modelat un “eu” demn de a fi cunoscut, chiar și de mine însumi.
Atunci e simplu. Am să mai aștept. În urma raționamentului rezultă că se recomandă retragerea din lume și întîlnirea cu tine însuți numai după o îndelungă și intensă expunere la viață – viața brutală, sălbatică, așa cum circulă ea liberă printre noi, pe străzi, pretutindeni.