Cel mai rău lucru pe care ți-l poate face cineva este să te facă să crezi ca poți avea aripi, că poți zbura. Și atunci începi să visezi, vise pe care ți le hraneste. Si-apoi, deodata, fara nici un motiv aparent iti frange aripile...si te izbesti de pamant...de realitate. Ciudat e ca nu stii daca acum visezi, daca e doar un cosmar din care te vei trezi, sau daca atunci visai frumos. Cert este ca adevaratul zbor se afla undeva intre aceste doua visari. Si incepi sa speri ca, poate, inca mai ai aripi. Ca nu le-ai pierdut definitiv. Si-ncepi sa (te)ratacesti, sa iti cauti aripile pierdute, neavand siguranta ca vrei sa le mai gasesti. Poate, atunci, iarasi are sa ti le franga cineva. Se spune ca drumul e mai frumos decat posibilul loc in care ai ajunge. Atunci sa fie oare mai frumoasa cautarea insasi decat zborul in sine? Tind sa cred ca nu. Si, de fapt, ce inseamna, in ultima instanta acest zbor? Cred ca mai mult credinta decat speranta intr-un vis. Dar e posibil sa crezi intr-un vis? E posibil sa crezi in ceva ce nu exista? Inseamna atunci, oare, ca visul se ridica la rang de realitate? Si-abia acum realizezi ca e totusi doar un vis. Si-acesta e momentul in care aripile dispar...Uneori poti zbura si fara aripi. Zbor ce nu dureaza decat o clipa, zbor ce nu te inalta, ci zbor care te doboara. E asemeni unei caderi de pe o cladire foarte inalta. Tot zbor este si acesta, insa unul spre un pamant de care te vei zdrobi. Atunci, zborul acesta este absurd. Si visul in sine este fara sens. Dar, de ce caut eu un sens visului? Am eu, oare, nevoie de o certitudine ca sa pot visa? O speranta nu-i destul? Se pare ca nu. Sau poate ca nu mai exista nici o speranta...a pierit, poate, demult...Insa, in drum spre naruirea ei, incerc sa ma agat de urmele abia trasate...hmm...o vad cum se transforma in nisip si mi se scurge printre simturi...Insetata de certitudini, nu ma aleg decat cu aripi frante si cu un graunte de nisip...poate, cine stie, candva, acest graunte de nisip va rodi si vor inflori alte fire de nisip...