Se lovesc cuvintele de mine vor să-mi pătrundă în piele se mișcă anarhic și mă înțeapă. Nu mă lasă. Nicăieri. În tramvai parcă trag de mine să nu mă uit în jur mă uit în gol în punctul acela unde se învârt ele de unde se aruncă spre mine.
Se vor domesticite, așezate frumos într-un text în care eu să povestesc cu talent, sau într-un poem în care stările transfigurărilor mele interioare să fie întinse pe o masă lirică. Dar, obraznice, nu se lasă prinse, vă știu eu pe voi, din când în când mă mai chinuiți, râdeți larg la mine și mă loviți fără să vă pot prinde. Vă comportați ca niște copii.
Maria, tu nu poți să legi un text frumos din noi, puse cap la cap, chiar meriți joaca noastră înșelătoare pentru că nu ai idei, atitudini, despre care să scrii. Noi așa nu vrem. Cum adică, să ne arunci neglijent într-un text care nu înseamnă nimic? Ce-i aia, să scrii așa, fără țintă, să vrei să ne răstorni pe o foaie ca să scapi de noi, ca și cum am fi niște zburătoare care nu-ți dau pace?! Nu, n-ai să ne prinzi până înveți să te porți mai literar cu noi, înțelegi?

Mai știi ziua aceea în care erai atât de plină de noi încât te-ai hotărât să ne exorcizezi violent din tine? Ne-ai scris anarhic, fără legătură, unul după altul, nu era niciun pic de respect pentru acest element indispensabil sufletului, care este cuvântul.

“Un rocker pletos, cinci maneliști și câteva babe, un coș de gunoi, apă minerală, o patiserie, un loc liber în troleu (nu m-așez niciodată), o iubire aiurea, cuvinte cu creionul pe bancă, gresie, fete cu părul lung, metale, un rând, o curea ruptă, multe gânduri, vene albăstrui, un orgasm muzical, tălpi, kitschuri, delicatese umane și trepte. Eu. Tot ce e în jurul meu e în gândul meu; gândul mă înconjoară, mă ademenește, mă seduce, alunecă ușor în mâna mea și scriu. Mă conduce. Mă manipulează. Cum poți oare să judeci și să contrazici gândurile oamenilor? Ceva atât de senzual, simplu și incontrolabil? Lasă-l doar să alunece, să curgă, să picure, să te mângâie, să te atingă și să te manipuleze.
Ploaie, hieroglife, picioare, cifre, un sărut, fluieră, de ceee, nu țipa, luni dimineața, o atingere și atât, covrigei, rece, șerpi, pete, soare, permutări, a vrea, cu cine, sărbători, cu oricine, galben, trei fete, o piatră udă, var, lac, para- și anti-, roz, o steluță, să fug, pleonasme, heavy, empatie, nimic, nimicuri, două betișoare, o inimă, ceasuri. Totul e în mine.”

Era acum doi ani și atunci i-ai spus brainstorming. “Tot ce-mi trece prin cap”. Adică ce, Maria?! O grămada amorfă în care ne-ai îndesat pe toate cu nepăsare, doar pentru a obține ceea ce ai considerat un catharsis la nivelul gândurilor. Fără a te gândi la ceea ce suntem noi cu adevărat. Cuvinte. Mult mai mult decât litere alăturate, scrise cu furie și la nimereală.

Protestăm.

Nu-ți suntem unelte când ai tu chef.

Pentru ce-ai scris atunci, textul acesta îți este pedeapsa.