Trebuie să iau copilul de la grădiniță. Alerg atât cât îmi permit tocurile pantofilor și „înaintata” mea vârstă de douăzeci și șapte de ani. Ajung într-un final, cu vreo zece minute întârziere și după schimbul de replici cu doamna educatoare, plecăm. Trecem pe la un supermarket, facem cumpărăturile trebuincioase, timp în care apare și soțul și ne îndreptăm toți trei către casă.
Alex are acum trei ani și nouă luni, e un copil isteț și fără pic de stare, cu doza de obrăznicie caracteristică vârstei lui. Ca să scurtăm drumul, începem o discuție cât se poate de serioasă, de „oameni mari”. Nici nu aveți idee ce poate născoci mintea unui copil când e vorba de lucruri pe care nu le cunoaște și care nu sunt destinate vârstei lui.
Îl întreb:
-Auzi, mami? Când o să fi tu mare și o să te însori, câți copii o să ai?
Se gândește el puțin… Dă impresia că ar număra pe degete și ar face un calcul în minte, după care răspunde foarte sigur pe el:
-Nouăsprezece.
-Cum nouăsprezece? Nu crezi că sunt prea mulți? Eu cred că ar trebui să faci mai puțini.
Copilul este însă foarte hotărât:
-Nu. Nouăsprezece este foarte bine.
-Și ce-o să faci cu atâția copii? Ce o să le dai să mănânce? Ãștia o să-ți mănânce și urechile.
Alex răspunde cu toată seriozitatea:
-O să le fac o oală mare de ciorbă, ca să le ajungă.
-Și de culcat, unde o să îi culci?
Sincer, mă așteptam să răspundă: „-În camera mea”. Dar Alex are altă gândire:
-Într-o cameră pentru copii.
-Și crezi că vor avea loc nouăsprezece paturi într-o singură cameră? Ai văzut că la tine de-abia are loc un singur pat.
-Da. O să aibă. La grădiniță ai văzut câte paturi sunt. Au loc acolo și copiii de la grupa mare. Deci sunt mai mult de nouăsprezece.
Spre marea mea rușine, nici la explicația aceasta, atât de logică până și pentru mintea unui preșcolar, nu mă gândisem.
Mai avem ceva de mers până acasă, așa că discuția continuă:
-Și dacă vor începe toți să țipe și să urle, așa cum faci tu și vor fi obraznici, ce-o să faci?
Alex își coboară capul în palme, ca un om mare care nu mai știe încotro s-o apuce, dar răspunsul vine la fel de natural:
-O să mă doară capul.
-Și nu o să-i bați?
Ei… Aici se gândește puțin. Aștept răspunsul, ca să îi pot spune triumfătoare: „-Ai văzut? Deci atunci când ești obraznic trebuie s-o iei pe coajă.” Dar, din nou, logica lui mă uimește:
-O să le cumpăr nouăsprezece bomboane.
Încercăm să nu râdem, că doar purtăm discuție serioasă și ne mascăm zâmbetele cu mânecile hainelor. Eu sunt însă tot nemulțumită de numărul prezumtiv de nepoți, așa că încerc să negociez:
-Nu vrei să te mai gândești și să faci mai puțini?
-Nu. Nouăsprezece fac, nu se lasă Alex influențat. O să-i iubesc, o să-i pup…
-Și crezi că soția ta o să fie de acord să facă nouăsprezece copii?
-Păi… o să-mi iau șaptesprezece soții.
Aceasta nu am înțeles-o. De ce șaptesprezece și nu nouăsprezece?
În fine, aproape de casă îi explicam că atunci când se va însura, va locui cu soția și copiii, ceea ce nu i-a fost deloc pe plac și se pusese pe plâns: că el nu se mai însoară, că nu vrea să plece de la noi și așa mai departe, moment în care trece pe lângă noi Laura, una dintre colegele lui de la grădiniță. În momentul în care intrăm pe ușă, Alex îmi spune ca o concluzie:
-Mami, când o să fiu mare o să mă însor cu Laura.
-Bine, mami, mă resemnez eu. S-o întrebi mâine, în caz că vrea să vă căsătoriți, dacă e de acord să aibă nouăsprezece copii.
Acum aștept cu nerăbdare răspunsul…