Povestesc o poveste fără final. Finalul nu există. Sau poate că da și nu știu eu. Ceea ce mă face tristă. Inchid pagina și o fac sul. Nu vreau să văd rîndurile poveștii. Nu vreau cuvintele să le gust, nici semnele de puctuație. Mi-ar face rău. Nu mai vreau să știu nimic, chiar dacă eu povestesc despre o cîmpie mîngîiată de aripile șoimilor. Sau nu... am încurcat poveștile. In povestea de azi sunt teorii referitoare la valori socio-culturale, sunt studii, sunt perspective... Pe cine interesează? Ele sunt acolo, în povestea mea. Chiar dacă nu sunt șoimi și cer si cîmpie. În aerul rarefiat zboară cuvintele pe măsură ce apar. Și dispar apoi în nori. În norii cărților. Dar să fie oare nori? De fapt, zăresc un abur și privesc cu uimire cum paginile poveștii mele alunecă una după alta, urmărindu-se și lăudîndu-se cu regulile de funcționare ale limbajului, cu alunecări ideologice, cu generalizări insipide. Se spune că puterea produce realitate, că produce domeniile obiectelor și ritualurilor de adevăr. Așa să fie oare? Ecoul înțelesurilor se pierde în peștera cărții. Deci nu erau nori, erau aburii de la intrarea în peșteră. Pereții peșterii sunt numerotați, au și cuprins la intrare. Chiar și o erată am zărit sub o stalactită. Stalactita care nu se topește decît cu o picătură de afirmație pe an. Semnificația afirmației se depune încet, dar sigur pe solul proximității intelectuale. A, și să nu uit! schema verticală a persuasiunii e formată doar din stalagmite. Criterii estetice, intelectuale și morale au luat locul liliecilor. Dacă nu sunt deranjate, stau agățate de tăcerea peșterii. Însă, dacă vreo lumină provenită de la o convingere individuală le deranjează, încep sa zboare fără direcție, fără a părăsi însă peștera. Zbor amețitor și de perspectivă. Aspectele etice ale procesului de comunicare se reflectă din cînd în cînd pe pereții peșterii, iar reflexele sunt cauzate de sclipirile strategiilor și concepțiilor. Datorită unei fraze care se referă la abordarea microsociologică a modurilor de comunicare în organizarea comunității începe să se facă și mai rece în peșteră. Se spune că într-o fîntînă a dorințelor trebuie să arunci un bănuț și dorința se va îndeplini. Ei bine, la ieșirea din această peșteră trebuie să atingi un cuvînt care să te ajute în viață. Atfel că, trebuind să părăsesc peștera cărții, caut un cuvînt care să mă călăuzească pe drumul meu. Și l-am găsit – e un cuvînt care stă chiar lîngă intrare: comunicare.