Pui zâmbet în flori și ură și tărie pe norul greu ce te înconjoară. Umil copil, precum un gărgăune târăști de trupul tău pe jos și tot ce ai sperat se spulberă printre pleoape. Atunci prefaci tot gândul rău în vise roz, lumină multă și cerul deschis ți-aruncă pe piept raze. Te-alături superior cu un strop de credință ce a zăcut ascuns sub palma de zei neridicată. Ziua nu-ți vede spațiul și te strecori cât poți dar te ghicește și palid atingi iar mai apoi fruntea cea caldă... tu te-ai crezut acum adeverind minciuna... și flori pe brațe afli, în suflet femeie te găsești și peste pete apare rece apă, ploaie deasă de vară!
Normal, timid deschizi norul pe care îl strângeai odată fără să vrei și îl vezi alb în capăt de străzii pustii. Motoarele au dispărut demult acum, căci doar aici pot fi eu rege- pe strada mea cea veche spre care nu m-am întors nicicând fără să știu că aici mai pot găsi și apă și atingerea dorită pe umărul gol uscat de vânt. Și-n noapte-mi va cânta un bețivan ce rupe-n colț pagini de integrame completate de... câți ani am... am avut și i-am pierdut în aceeași zi cu noaptea mea.
Totuși alin fețe gălbejite din spațiul meu. Trecând tot, tot mereu prin beciul de jos ajung să te ridic cu brațul meu, să trec prin pară de foc și să renasc din gărgăunele mărunt... ca el sunt mulți dar eu mai am ceva... verdele din viața mea și-atunci- îmbrac cămașă roșie căci doar sunt om!