am să te hrănesc chiar dacă mâinile
îngroapă frământări oarbe în genunchi
și ochii plânși
pipăie teama de prânzul care tocmai
a mai lasat răgaz pe prispă

îmi stai la piept cu toți stejarii
foșnet pe brațe
te legeni ca un prunc
căruia
îi mor frunzele
în umbra fiarelor
și a iluziilor de beton

codrule
când te-am respirat
aveam doar un suflet
acum îl am
de două ori