Predică la Duminica a XIX-a după Rusalii
(Despre iubirea vrăjmașilor)

Iar Eu zic vouă: iubiți pe vrăjmașii voștri, binecuvîntați pe cei ce vă blesteamă, faceți bine celor ce vă urăsc și rugați-vă pentru cei ce vă vatămă și vă prigonesc (Matei 5, 44)

Iubiți credincioși,
Mîntuitorul nostru Iisus Hristos a arătat că cea mai mare poruncă din lege este dragostea de Dumnezeu, iar a doua, asemenea acesteia, este iubirea aproapelui (Matei 22, 37-39). El a zis că în aceste două porunci se cuprind toată Legea și toți proorocii (Matei 22, 40). Dacă acesta este adevărul apoi nimeni nu poate spune că iubește pe Dumnezeu, de nu va iubi mai întîi pe aproapele său. Acest lucru îl spune și Sfîntul Ioan Evanghelistul, zicînd: Dacă zice cineva că iubește pe Dumnezeu, iar pe fratele său îl urăște, mincinos este! Pentru că cel ce nu iubește pe fratele său, pe care l-a văzut, pe Dumnezeu pe Care nu L-a văzut, cum poate să-L iubească? (I Ioan 4, 20).
Așadar, Sfînta Evanghelie ce s-a citit astăzi ne poruncește să iubim pe vrăjmașii noștri, căci această poruncă își are temelia în dragostea de Dumnezeu și de aproapele. Aproapele nostru este orice om din lume, (Luca 10, 36-37), și nu avem dreptul să urîm pe nimeni, căci toți sînt zidiți de Dumnezeu și poartă aceeași fire ca și noi. Dar poate va zice cineva că Sfînta Scriptură arată totuși că putem urî pe unii oameni, cum spune psalmistul: Pe cei ce Te urăsc pe Tine, Doamne, i-am urît, și asupra vrăjmașilor Tăi m-am mîhnit. Cu ură desăvîrșită i-am urît pe ei și mi s-au făcut dușmani (Psalm 138, 21-22).
Aici este vorba de eretici, care urăsc și schimbă adevărul dogmelor dreptei credințe și calcă Legea cea dreaptă a lui Dumnezeu. Pe aceștia nu-i putem iubi la fel, după mărturia care zice: Pe călcătorii de Lege i-am urît (Psalm 118, 113). Dar va zice cineva: "Aceștia nu sînt oameni? Cum putem să-i urîm?" La această întrebare îți răspunde dumnezeiescul părinte Efrem Sirul, zicînd: "Pe eretici, ca pe niște hulitori și vrăjmași ai lui Dumnezeu, Scriptura nu i-a numit oameni, ci cîini, lupi și antihriști". Iar Domnul zice: Nu dați cele sfinte cîinilor. Și Sfîntul Ioan Evanghelistul zice: "Că mulți antihriști s-au făcut. Și deci pe aceștia nu se cuvine a-i iubi în aceeași măsură, nici a locui împreună cu dînșii, nici a-i primi în casă, nici împreună a ne ruga, nici împreună a mînca, nici a-i saluta, ca nu cumva de învățătura lor să ne împărătășim" (Sfîntul Efrem Sirul, tomul III, Mînăstirea Neamț, 1823, p. 156).
Dar poate întreba cineva: Ce fel de păcat fac ereticii de nu-i putem iubi la fel? Vom răspunde că ei fac cel mai greu păcat care nu are iertare nici în veacul de acum, nici în cel viitor. Adică hulesc pe Dumnezeu și se ridică împotriva Duhului Sfînt, a Maicii Domnului, a Sfintei Cruci și a icoanelor, împotriva Bisericii, a preoției, a Sfintelor Taine și răstălmăcesc Sfînta Scriptură. Prin acest greu păcat, ereticii și sectanții sînt vrăjmași ai lui Dumnezeu la adevăr, nu numai nu se cade a-i urî, ci cu mare dragoste a-i primi, a-i sfătui și a-i îndemna spre tot lucrul bun. Tocmai de aceea Sfînta Evanghelie de azi ne îndeamnă a-i iubi pe vrăjmași și a le face bine, atunci cînd ei nu sînt vrăjmași ai lui Dumnezeu și voiesc a veni la adevăr. Că precum decît toate faptele bune mai mare este dragostea, tot așa decît toate păcatele cel mai greu este ura de frate.
Nici o poruncă nu a înălțat și a slăvit așa de mult învățătura Evangheliei lui Iisus Hristos, ca porunca iubirii de vrăjmași. Cu adevărat această poruncă desăvîrșește toate poruncile Legii vechi, căci nici un dătător de lege mai înainte de Mîntuitorul nostru Iisus Hristos, nu a putut a se înălța cu înțelegerea pînă la atîta desăvîrșire, de a învăța și a legiui cu hotărîre iubirea de vrăjmași. Numai această poruncă dacă s-ar sîrgui oamenii să o păzească, ar face raiul pe pămînt, ar aduce mare liniște, pace și fericire între oameni. Iar, dimpotrivă, cînd aceasta lipsește dintre oameni, toată zavistia, toate războaiele, toate răzbunările și toate tulburările se fac pe pămînt.
Dar poate va zice cineva, că foarte grea și cu anevoie de îndeplinit este această poruncă. Dacă vom judeca drept, vom înțelege că deloc nu este greu și cu neputință, ci este ușoară și mîntuitoare de suflete. Să ne aducem aminte de cuvintele Domnului, Care zice: Luați jugul Meu asupra voastră... căci jugul Meu este bun și povara Mea este ușoară (Matei 11, 29-30). Iar Sfîntul Efrem Sirul zice despre iubirea vrăjmașilor: "Ce greutate sau ce osteneală este a ierta fratelui greșelile cele ușoare și a ne numi vrednici să ni se ierte și nouă păcatele noastre?" (Op. cit., p. 31).
Iubiți credincioși,
Nimeni nu știe mai bine neputința firii omenești ca Dumnezeu. De aceea trebuie să înțelegem că El nu ne rînduiește niciodată porunci mai presus de puterea noastră. Căci Dumnezeu știe prea luminat adîncul neputinței firii omenești, și cele ce ne sînt prea de nevoie spre mîntuire. De aceea, pentru a ne învăța taina iubirii de vrăjmași, El se coboară cu dragoste și cu milă pînă la slaba noastră pricepere și zice: Precum voiți a vă face vouă oamenii, și voi faceți asemenea lor (Luca 6, 31).
O, îndurare, o, milă, o, bunătate și înțelepciune a lui Dumnezeu, fără de margini! Că zice: "Nu-ți spun ție lucruri mari și grele; ci te îndemn și te învăț aproape de priceperea ta. Fă și tu altuia cele ce dorești să-ți facă altul ție. Dacă dorești să fii vorbit de rău, vorbește și tu de rău pe altul. Dacă dorești să fii ocărît de altul, ocărăște-l și tu pe el. Dacă dorești să fii necinstit și păgubit de altul, fă și tu la fel aproapelui tău; iar dacă dorești să fii cinstit de altul, să fii vorbit și ajutat la nevoie, apoi silește-te să faci și tu asemenea aproapelui tău".
Sfîntul Apostol Pavel zice: Lepădați toate lucrurile întunericului (Romani 13, 12; Efeseni 5, 11). Într-adevăr, tot păcatul este lucrul întunericului, căci întunecă mintea și inima omului; dar mai greu decît toate păcatele, ura ne întunecă mintea și inima.
Acest lucru îl arată cuvîntătorul de Dumnezeu, Ioan Evanghelistul, zicînd: Cela ce urăște pe fratele său, întru întuneric umblă și nu știe încotro merge, că întunericul a orbit ochii lui (I Ioan 2, 11). Și dacă Dumnezeu este dragoste și cel ce rămîne în iubire rămîne în Dumnezeu și Dumnezeu rămîne întru el (I Ioan 4, 16), apoi numai atunci vom cunoaște că sîntem în Dumnezeu și că dragostea Lui petrece în noi, cînd vom vedea că inima noastră pururea se bucură de binele aproapelui nostru și de sporirea lui întru toate. Iar dacă vom simți că se naște în inima noastră întristare și amărăciune pentru binele și sporul aproapelui, din aceasta să cunoaștem sigur că nu sîntem în Dumnezeu și Dumnezeu nu petrece în noi!
Să înțelegem că, în această stare fiind, noi punem mai presus de dragostea lui Dumnezeu și a aproapelui, lucrurile cele vremelnice ce le are aproapele nostru de la Dumnezeu. Dumnezeiescul Apostol Pavel zice: Nimeni să nu caute ale sale, ci fiecare pe ale aproapelui (I Corinteni 10, 24; Filipeni 2, 4). Dacă nu vom uita această învățătură, ne vom ușura împlinirea învățăturii Sfintei Evanghelii de azi, în care Mîntuitorul ne poruncește să iubim pe vrăjmași. Căci căutînd noi folosul și binele aproapelui, permanent ne vom bucura de sporirea și fericirea lui, pe care o vom socoti ca a noastră. Și așa, dragostea de Dumnezeu și de aproapele va rămîne pururea între noi.
Deci, preadreaptă, preasfîntă și preaînaltă este porunca iubirii de vrăjmași. Iar dacă nouă ni se pare grea și cu anevoie de împlinit, acesta este semn că nu avem în inima noastră nici cît de puțin dragostea de Dumnezeu și de aproapele. Trăind astfel, ne aflăm în întunericul urii, al invidiei, al pizmei, al slavei deșarte și al, altor patimi grele, iar roadele Duhului Sfînt, care sînt dragostea, pacea, bucuria, îndelunga răbdare, și toate celelalte pe care le arată Sfîntul Apostol Pavel, nu au loc în sufletele noastre.
Zice Domnul, iarăși, în Evanghelia de astăzi: De iubiți pe cei ce vă iubesc, ce mulțumită veți avea? Că și păcătoșii iubesc pe cei ce îi iubesc pe ei. Și, de faceți bine celor ce vă fac vouă bine, ce mulțumire puteți avea? Că și păcătoșii același lucru fac. Și, dacă dați împrumut celor de la care nădăjduiți să luați înapoi, ce plată aveți? Doar și păcătoșii dau împrumut păcătoșilor, ca să primească înapoi. Voi iubiți pe vrăjmașii voștri și faceți bine și dați împrumut, nimic nădăjduind în schimb și plata voastră va fi multă și veți fi fiii Celui Preaînalt, căci El este bun cu cei nemulțumitori și răi (Luca 6, 32-35).
Cît de mare adevăr și cîtă dreptate au aici cuvintele Domnului! Căci dacă fac bine cuiva și aștept ca și el să-mi facă mie la fel, atunci ce plată mai aștept de la Dumnezeu? Astfel, facerea de bine a mea, nu privește răsplătirea mea în veacul viitor, spre slava lui Dumnezeu, ci este un schimb vremelnic cu scopul de a cîștiga în veacul de acum, cele ce am cheltuit cu facerea de bine spre aproapele meu. Am împrumutat ca să mi se împrumute, am dat ca să mi se dea înapoi. Iar dacă dau milostenie sau fac alt bine aproapelui meu, nimic nădăjduind de la el, atunci pot nădăjdui răsplată de la Dumnezeu în veacul viitor, căci mintea mea nu privește spre plata cea vremelnică de la acela ce i-am făcut bine, ci spre bunătățile cele veșnice din veacul viitor.
Atunci, după cuvîntul Domnului, plata voastră multă este în ceruri (Matei 5, 12). Încă un lucru mult mai mare și preaslăvit. Prin facerea noastră de bine către aproapele, fără a nădăjdui de la ei nimic în veacul de acum, ne facem fiii Celui Preaînalt, după cum zice Sfînta Scriptură: Eu am zis: dumnezei sînteți și toți fii ai Celui Preaînalt (Psalm 81, 6).
Această vrednicie, de a ne face fii după dar ai lui Dumnezeu este cu totul străină de priceperea și înțelegerea noastră pentru bogăția slavei lui Dumnezeu, prin care vom deveni fii după Dar ai lui Dumnezeu în veacul de acum și cel viitor. Adică să fim oameni asemenea lui Dumnezeu (I Ioan 3, 2), după măsura Darului Său, Care este bun spre cei nemulțumitori și răi, răsare soarele Său și peste cei buni și peste cei răi, și plouă peste cei drepți și peste cei nedrepți.
Iubiți credincioși,
Pînă aici am vorbit de cîtă slavă și cinste se vor învrednici cei ce vor avea în sufletele lor dragostea de Dumnezeu și de aproapele și se vor sili să îndeplinească porunca Sfintei Evanghelii de astăzi de a iubi pe vrăjmașii lor. Acum să ne întrebăm: Oare au existat în Legea Veche și cea Nouă oameni care s-au ridicat cu fapta la această desăvîrșită dragoste a iubirii de vrăjmași?
La această întrebare, vom răspunde cu cuvintele dumnezeieștii Scripturi și vom arăta că mulți au ajuns a îndeplini această sfîntă poruncă a iubirii de vrăjmași, atît în Legea Veche cît și în cea Nouă.
Mai întîi să ne aducem aminte de proorocul și împăratul David, care, încă cu o mie de ani înainte de venirea Domnului, s-a sîrguit a împlini cu fapta aceasta sfîntă și dumnezeiască poruncă.
Cine a citit în Sfînta Scriptură, știe cîtă ură avea regele Saul asupra lui David și cîtă vreme l-a prigonit și căuta în tot chipul să-l piardă, cum însuși David zice către Ionatan, prietenul său: Viu este Dumnezeu și viu este sufletul tău, că precum am zis, n-a rămas fără numai un pas între mine și moarte (I Regi 20, 3), prin aceasta arătînd cît de aprig era prigonit de Saul, spre a-l omorî. Iar proorocul David nu s-a răzbunat pe Saul cînd i-a căzut în mîini că putea prea lesne să-l omoare. Căci Saul dormea greu în peșteră și David i-a tăiat numai poala hainei lui spre mărturie, dar de viața lui nu s-a atins (I Regi 24, 12-13).
Și a doua oară, cînd împăratul Saul dormea în mijlocul taberei sale noaptea, David, venind, i-a luat sulița de la cap și vasul cu apă, și iarăși nu s-a atins de viața lui, măcar că adesea îl îndemna să-L omoare atunci pe Saul (I Regi 26, 6-22). Ba și mai mult, cînd împăratul Saul a fost lovit de un duh rău de la Dumnezeu, David venea și-i cînta din harfă, gonind duhul cel rău de la el (I Regi, 19, 9).
Iar în Legea Harului cel dintîi care a îndeplinit cu lucrul și cu cuvîntul această Evanghelie, a fost Însuși Domnul nostru Iisus Hristos, Care nu numai că învăța porunca iubirii de vrăjmași, ci El întîi a îndeplinit-o cu lucrul. Atunci cînd era pe cruce, S-a rugat Părintelui Său să ierte pe cei ce L-au răstignit, zicînd: Părinte, iartă-le lor, că nu știu ce fac! (Luca 23, 34). La fel și Sfîntul Apostol și arhidiacon Ștefan, ușa mucenicilor, a împlinit porunca iubirii de vrăjmași, căci plecîndu-și genunchii, s-a rugat lui Dumnezeu pentru iertarea păcatelor celor ce îl ucideau cu pietre, zicînd: Doamne, primește duhul meu... și nu le socoti lor păcatul acesta! Și zicînd acestea, a adormit (Fapte 7, 59-60). La fel au făcut și ceilalți apostoli, care fiind ocărîți, mîngîiau pe vrăjmașii lor (I Corinteni 4, 11-13). Prin această mare virtute a iubirii de vrăjmași, au strălucit în lume milioane de martiri, de ierarhi, de mărturisitori și cuvioși părinți și toți care în veacul de acum au purtat în mintea și în inima lor, dragostea de Dumnezeu și de aproapele.
Iubiți credincioși,
În încheierea acestei predici vă spun o istorioară sfîntă și adevărată prin care puteți înțelege că cel ce are dragostea de Dumnezeu în inima sa, nu numai că iubește pe vrăjmașii săi, ci la nevoie, își pune sufletul său pentru aproapele său, asemănîndu-se cu Mîntuitorul Care Și-a pus sufletul Său, răscumpărare pentru neamul omenesc (Galateni 4, 4; Ioan 1, 29).
Pe vremea domniei împăratului Tiberius, trăia în localitatea Oasis un călugăr cu viață aleasă după Dumnezeu, din Capadochia de neamul lui, cu numele Leon. Mulți oameni vorbeau despre faptele cele bune și minunate ale acestui călugăr și se foloseau de smerenia, de dragostea, de blîndețea și de sărăcia lui pentru Hristos.
Acest călugăr minunat avea un cuvînt de taină și spunea la mulți: "Credeți-mă, fraților, că eu o să fiu împărat!" Oamenii îi răspundeau: "Părinte, din Capadochia nu a ieșit niciodată vreun împărat". El însă le spunea mereu aceste cuvinte și nimeni nu înțelegea sensul lor.
Năvălind peste ținutul acela un popor barbar și sălbatic, care se chema Mazichi, a pustiit toată țara. Ajungînd la Oasis, păgînii au omorît mulți preoți creștini și monahi și au luat în robie pe monahul Ioan, care era citeț în marea biserică din Constantinopole, pe monahul Mutatie Romanul și pe alt monah cu numele Teodor. Toți trei erau bătrîni și bolnavi. După ce i-au luat în robie, monahul Ioan a zis barbarilor care îl legaseră: "Dați-mi voie să merg la episcopul nostru, să vă dea pentru noi douăzeci și patru de monezi de argint". Auzind aceasta, unul din barbari a dezlegat din lanțuri pe monahul Ioan și l-a lăsat liber să se ducă la episcop și să-i aducă monezile de argint spre răscumpărarea lor. Episcopul însă n-a putut să găsească decît opt monezi de argint.
Monahul a luat cele opt monezi și s-a dus la barbar, iar barbarul a zis: "Ori îmi dați douăzeci și patru de monezi precum am vorbit, sau noi mergem mai departe cu cei robiți". Oamenii văzînd aceasta, au început a plînge și a se văita, că știau că la moarte îi duc pe cei robiți.
Atunci monahul Leon, de care am amintit la început, care zicea că are să fie împărat, a venit la barbari și le-a spus: "Luați aceste monezi de argint și vă rog luați-mă și pe mine în robie, că după cum vedeți sînt tare și sănătos și voi sluji ori unde mă veți duce, dar vă rog dați drumul acestor călugări, bătrîni și bolnavi, care nu vă pot fi de nici un folos".
Auzind aceasta, barbarii, au luat cele opt monezi de argint și pe monahul Leon cel tînăr și au dat drumul celor doi monahi bătrîni și bolnavi. Monahul Leon a mers cu ei multă cale, iar ei l-au chinuit foarte mult cu foame, și așa a slăbit, nemaiputînd merge după ei. Ei văzînd că a slăbit tare, i-au tăiat capul. Și așa fericitul și sfîntul monah, și-a pus sufletul său pentru dragostea și mila aproapelui.
La el s-a arătat cea mai mare dragoste pentru binele aproapelui. La el s-a împlinit Scriptura care zice: Mai mare dragoste decît aceasta nimenea nu poate avea, ca să-și pună cineva sufletul pentru prietenii săi (Ioan 15, 13).
De abia atunci au înțeles ceilalți monahi și creștini, cuvintele monahului Leon, care le zicea cu taină că: "eu voi fi împărat...". Și într-adevăr, a ajuns împărat, punîndu-și sufletul său pentru prietenii săi! Aceasta este cea mai înaltă măsură a iubirii creștine, adică să iertăm pe vrăjmași și să ne dăm viața pentru aproapele.
Oare cîți dintre noi avem atîta dragoste să iertăm din inimă pe cei ce ne urăsc și ne fac rău? Cîți dintre credincioșii noștri se mai jertfesc astăzi pentru mîntuirea, pentru salvarea vieții și ajutorul oamenilor din spitale, a celor de aproape ai lor? Dimpotrivă, astăzi se întîlnesc peste tot certuri în familie, neînțelegeri între părinți și copii, ură și judecată între rude și vecini, dușmănie, invidie și neîmpăcare între creștini. De ce oare nu ne împăcăm frate cu frate, vecin cu vecin? Cum mai pot zice "Tatăl nostru" cei ce nu iartă pe frații și vrăjmașii lor? Cum putem împlini porunca lui Hristos, Care zice: "Iubiți pe vrăjmașii voștri", dacă noi nu ne cerem iertare nici de la părinții și binefăcătorii noștri și nu iertăm pe cei ce ne fac rău? Cînd spunem cuvintele din Tatăl nostru: "Și ne iartă nouă greșelile noastre, precum și noi iertăm greșiților noștri", singuri ne cerem osîndă dacă nu iertăm pe cei care ne-au supărat. Să ne împăcăm deci unii cu alții și să iertăm din inimă pe vrăjmașii noștri dacă vrem să ne mîntuim. Să ne rugăm pentru cei ce ne defaimă și ne urăsc și să nu ne răzbunăm, pe cei ce ne fac rău. Să ne bucurăm cînd sîntem defăimați și osîndiți pe nedrept, că numai așa ne putem smeri mai mult și vom reuși să fim următori ai lui Hristos. Altfel, Mîntuitorul nu primește nici rugăciunea noastră, nici darurile aduse la Sfîntul Altar, nici postul și milostenia noastră, nu primește în rai pe cei ce mor în ură și dușmănie.
Fericiți sînt cei ce trăiesc în pace cu toți oamenii și care nu au nici un dușman, afară de diavolul! Fericiți sînt creștinii ce trăiesc în desăvîrșită dragoste unii cu alții!
Să rugăm pe Dumnezeul dragostei și al milei să ne împace în Hristos pe toți și să ne învrednicească Împărăției Cerești, care este împărăția iubirii veșnice. Amin.