A treia scrisoare, nu scrisoarea a treia...

Și iar mă întorc puțin la fetița din clasa întâia, la durerile ei, tată...
Știi ce tam tam se făcea pe vremurile alea printre "oamenii de bine" legat de cuplurile destrămate... și vouă v-a fost greu, tu a trebuit să pleci de la ziar - fiindcă "oamenii noi" - exemple pentru toți, nu aveau voie să nu aibă o familie bine închegată... mama, a trebuit să plece de la primărie din același motiv... e drept că în scurt timp ți-au găsit un loc cald și cultural până când te-ai întors iar în jurnalistică... puțin mai la vârf, însă...
Eu, nu aveam nici o vină... nu plecasem de acasă, nu mă divorțasem, nu părăsisem pe nimeni... dimpotrivă eram un biet copil ce nu înțelegea tot bâlciul acela... Aveam două fetițe cu care mă jucam, Paloma și Carmen... Doamna Petrescu, mama Palomei, după ce a depus mărturie în calitate de martor în procesul vostru de divorț mi-a spus cu un zâmbet larg că din acel moment nu mai am dreptul să mă joc cu fata ei... același lucru mi l-au spus și părinții lui Carmen... "Să te joci cu copii de aceeași factură cu tine!" Și nici nu știam ce e aia factură... și mai ales, nu știam cu ce eram eu vinovată, nu știam atunci nici unde e locul meu, ce voi face, unde voi locui și cu cine... Ce disperare înlăcrimată pe bietul meu suflet... eram vinovată de divorțul părinților mei în fața vecinelor... A venit săraca Paloma la mine, dar am gonit-o, deși abia puteam să-mi stăpânesc lacrimile... Nu voiam să fie certată de mama ei, nu voiam ca vina mea, pe care o și credeam reală, să alunece asupra fetiței blonde, la care țineam ca la ochii din cap... "Pleacă Paloma, să nu te vadă mama ta, nu mai avem voie să ne jucăm, părinții mei au divorțat."
M-am simțit în anul acela așa cum s-au simțit toți copii evrei cărora li se pusese în piept steaua galbenă... Steaua mea nu se vedea, eu însă eram stigmatizată pe dinăuntru...
Am revăzut-o pe Paloma târziu, m-am dus într-o bună zi la ea în audiență... era nevoie de un scop, de o motivație... și i-am spus secretarei că este vorba de o problemă personală... Voiam să-i dau un volum de-al meu de poezie, s-o văd și să văd dacă ea mai știe cine sunt... ne-am mai văzut de la distanță, mama a locuit mereu pe aceeași stradă... de vorbit însă nu am mai vorbit...
Am intrat cu un buchet de flori în mână și m-am așezat pe un fotoliu în fața ei... Se uita la mine și nu știa ce să spună...
- Te știu, te știu - ești Gabi - a spus ea luminând toate amintirile înlăcrimate de demult...
Vezi tată, acum încerc să-ți spun că deși neprielnice mi-au fost multe... am avut în suflet și multă iubire, multă lumină... Uneori zâmbesc printre amintirile astea dureroase... dacă nu v-ați fi despărțit voi, cine știe cât de săracă aș fi rămas de iubire... așa, am avut ocazia să cunosc mult mai multă iubire... de la bunici, de la unchiul și mătușa ce și-au asumat rolul de părinți, de la profesori...de la prietene și prieteni...
Nu începe și tu că și mama a vaut partea ei de vină... știu asta, dar vezi solidaritatea feminină m-a făcut să uit că, tot după faimosul vostru divorț, mi-a umplut valiza albastră cu tot ce aveam și m-a suit în mașina nr. 8, spunându-mi la ce stație să cobor și adresa unde aveam să locuiesc: strada Războieni nr. 75.
Îți voi mai scrie și mâine... biete scrisori târzi, fără apel... scrisori pentru alți părinți ce-or trece din întâmplare pe strada acestei jelanii... mă gândesc că le-o prinde bine, că se vor gândi înainte de a face un copil... Dumnezeu dăruiește de multe ori copii unor oameni ce nu știu ce să facă cu un asemenea dar... și-i păcat... Orice copil se naște pentru a fi iubit... în lipsa iubirii, de cele mai multe ori, cresc strâmb și cu sufletul iască...