ma obisnuisem cu lipsa ta din viata mea, insa astazi de dimineata m-am trezit cu un nod in gat. un nod de lacrimi si cuvinte, presupun. nu stiu sigur fiindca mi-a fost frica sa-l desfac.
nu ma mai doare faptul ca nu ne-am iubit, sau poate ca ne-am iubit dar ne-a fost prea lene sa ne schimbam unul de dragul celuilalt.
ma mai doare din cand in cand, printre surasuri, privirea ta atunci cand m-ai privit in ochi o jumatatea de clipa, o vesnicie pentru mine, si mi-ai spus un singur cuvant: "vrajitoareo".
si pe urma mai era balmajala ta frantuzita din urechea mea, de care imi aduc astazi aminte zambind.
am uitat atat de multe... si am sa uit probabil intr-una din zilele astea si culoarea ochilor tai, din care au crescut asta-primavara doruri de duca mai verzi ca pasunile pe care imi pasteam gandurile.
poate ca o data, intr-o fractiune de secunda, am sa-mi aduc aminte tot ce am uitat fara sa bag de seama, si atunci probabil ca am sa te iubesc sau am sa te ignor, dar ce mai conteaza, va fi oricum mult prea tarziu pentru gesturi sau cuvinte.