Începând cam din anul 1994, pașii m-au purtat prin lumea afacerilor. Faptul de a lucra într-un domeniu de vârf --- tehnica de calcul --- și pătrunderea masivă a calculatoarelor personale în casele oamenilor obișnuiți, m-au adus în situația de a intra în casele multor oameni, cu nivele de pregătire dintre cele mai diverse. Am aflat, mai mult sau mai puțin cu voia mea, scurte povești ale existenței unor familii. Am constatat astfel că există o idee stranie, undeva în subconștientul multor oameni pentru care momentul prezent, a devenit mai curând o barieră existențială, decât o alternativă a zilei de mâine.
Ceea ce la început se închega cu greu în niște întrbări confuze și disparate, acum a început să se structureze.
Cred că principala problemă care frământă astăzi un foarte mare număr de oameni, este modalitatea de a își câștiga existența. O existență decentă, chiar dacă nu una cu foarte multe libertăți. Dar am observat că ceea ce pentru unii înseamnă "decent", pentru alții, înseamnă în practică, lux exorbitant și opulență. Nu mi-am propus să dau exemple, ci doar să prezint un cadru; să descriu așa cum se face în film, un cadru general, un fundal. Ceea ce operatorii și oamenii de film, numesc "establishment".
Dincolo de discrepanța dintre opiniile celor cu care am intrat de-a lungul anilor în contact, am observat ivindu-se treptat niște adevăruri. Adevăruri care dor. Adevăruri care nu ne fac cinste și despre care ori se vorbește în șoaptă, ori nu se vorbește de loc, ori dacă sunt abordate cu curaj de cineva, sensul discuției este deturnat către alte subiecte.
Sindromul 15/30. Am mai amintit în scrierile mele. Mă refer la reflexul pavlovian al semnării statului de plată, de două ori pe lună. E drept, acest reflex a ținut pasul cu tehnologia, așa încât varianta lui modernă, este utilizarea card-ului, în principiu o dată în fiecare lună. Dacă aici, în zona exterioară de manifestare, reflexul s-a modernizat, esența lui a rămas însă aceeași. Nu contează pentru ce semnăm statul, inportant este să ne dea cineva banii. Nu contează dacă am făcut sau nu ceva pentru ei, ci existența unei justificări oarecare, în proprii ochi. Pentru mulți, e suficient și faptul că s-au deplasat până undeva, la sediul unei instituții. Nu contează că acolo n-au făcut nimic sau aproape nimic. În opinia foarte multora dintre aceștia, e prea mult și faptul că s-au dus până acolo și au stat opt ore. Chiar și pentru asta, mulți consideră că sunt prost plătiți.
Cred că sectorul alimentat de la bugetul statului, are cea mai ciudată mentalitate din câte pot fi văzute astăzi: covârșitoarea majoritate a bugetarilor, habar nu au de unde le vin banii, cine îi plătește în fapt. Ei știu doar un singur lucru: că salariul trebuie să vină, că trebuie să crească periodic, odată cu vechimea, nu odată cu competența, că nu trebuie să-și piardă scaunul, că își pot permite să sfideze pe toată lumea de la înălțimea salariului lor sigur, de la înălțimea concediului lor sigur și a multor alte avantaje pe care nu le mai numesc și care pentru ei sunt certitudini.
Ceea ce încă nu au învățat tovarășii bugetari, este că tovărășiile lor sunt plătite nu de la guvern --- adică sac fără fund, așa cum își închipuie cei mai mulți --- ci din taxele și impozitele celor care nu au venituri de la buget. Adică, mai exact, a unui segment extrem de redus al populației, care desfășoară pe propriul risc, o activitate. Altfel spus, "care au o afacere".
Am asistat în ultimii ani la o malignă hipertrofiere a aparatului de stat. S-au desființat --- să spunem --- două ministere, și s-au înființat cinci agenții naționale, cu un număr total de salariați de la buget, de zece ori mai mare decât cele două ministere. Din ce bani sunt plătiți acești salariați? Evident, din aceleași surse ca și până astăzi. Cei care au avut curajul de a risca totul, inclusiv propria existență, propria sănătate, de dragul unei idei: aceea de a pune o afacere pe picioare.
Ce se face pentru acești îndrăzneți? Nimic. Se inventează noi și noi bariere legislative, pentru a proteja dreptul de a face afaceri, tot al bugetarilor, care au toate pârghiile în mână. Care au relațiile; care au "intrare". Pe principiile deja binecunoscute ale proprietății socialiste: toate sunt ale tuturor și ale nimănui, pentru că --- nu-i așa? --- "toate animalele sunt egale, dar unele sunt mai egale ca altele" Sau, vorba cuiva: "grab that cash with both hands and make a stack... but don't take a slice of my pie". Pentru cine nu are idee, sau nu știe despre ce este vorba: Pink Floyd - Money, de pe albumul "The Dark Side of the Moon", 1973. Mai pe românește și ușor modernizat, "Cine împarte, departe ajunge."
Pe acest fundal și în acest cadru social, politic și economic, care numai stimulativ nu poate fi numit, mi-am propus și eu ca și mulți alții, să învăț o meserie nouă, aproape necunoscută la noi: aceea de om de afaceri. Atenție, nu bișnițar! Om de afaceri!
Potrivit declarațiilor care mai de care mai sforăitoare, toată armata de politicieni, indiferent de "culoare", susține dezvoltarea mediului de afaceri, dezvoltarea inteprinderilor mici și mijlocii, etc., etc. După 13 (treisprezece!) ani de chin și zbatere, singurul lucru pe care l-am învățat cheltuindu-mi sănătatea, nervii și timpul, este că în România de astăzi, singurul lucru rentabil, este evaziunea fiscală, pe care statul o condamnă la TV și o cultivă cu frenezie prin legislația stufoasă, contradictorie, ambiguă și inoperantă și prin instituțiile lui anchilozate și roase de ambițiile mărunte ale unor oameni mărunți, ale căror unice preocupări este să se audă și să se vadă cât mai mult și cât mai des. La radio, la TV, oriunde, numai să fie în prim-plan și în sacul cu bani numit eufemistic deja, "bugetul României".
Marea mea dilemă este însă următoarea: Ce poate, ce trebuie să facă un om care nu poate dormi nopți în șir, dacă știe că a împrumutat 10 lei de la cineva și nu îi poate înapoia la termenul convenit? N-am avut datorii și nici nu am, tocmai dintr-un astfel de motiv. Nu fac promisiuni, din același motiv. Caut să fac tot ce pot, dacă am apucat să spun că fac. Nu mai contează dacă între timp, costurile mă conduc la pierderi. E mai important pentru mine că am spus o vorbă și vorba trebuie să devină faptă. Așadar, ce îmi rămâne de făcut, într-o lume în care minciuna, hoția, înșelătoria au devenit condițiile esențiale pentru a fi promovat, în orice direcție, în orice domeniu?
Dosariada. Iată, de o bună bucată de vreme, epopeea dosarelor "de cadre", zdruncină toată clasa politică. Se plătesc polițe, se distrug oameni, cariere, copii sunt târâți în noroiul unei lumi apuse, care trage să moară. Și pentru că e pe moarte și iluzia restaurării s-a spulberat, --- nu de alta, dar americanii chiar dacă vin, nu vin cu "tavarișci" pe tavă, vin cu alte pretenții, cum ar fi absolvirea de vină și dosare penale a oricărui cetățean american, indiferent ce infracțiune ar comite el, că de!, doar e american. Adică, e dintre cei care ne-au băgat --- vezi Doamne --- în NATO. Ca și cum eu, românul de rând, muream de dragul și de dorul de a cheltui 70.000 USD lunar cu un soldat pus la dispoziția NATO. Așa, din mărinimie. Așa, din enormul meu venit lunar de circa 9,25 USD, mă gândeam eu că măcar jumătate, merită cheltuiți cu NATO, iar restul, eventual să-i donez la amărâții de bugetari, săracii de ei!. Doar eu și-așa nu am nevoie de bani, că doar trăiesc cu aer. Chiar și pensionarii, am auzit că s-au adunat pe la farmacii, să facă liste, care mai de care, să-și doneze pensiile tovarășilor miniștri, care nu mai au --- săracii! --- din ce trăi, de vreme ce se tot plâng că nu au bani pentru învățământ, pentru cultură, pentru artă, pentru promovarea României, pentru promovarea dezvoltării turismului, pentru sprijinirea agriculturii autohtone, pentru spitale și pentru multe altele, pentru care cândva ni s-a spus că am plăti impozitele și taxele...
Singurul lucru real pe care îl constatăm pe pielea și pe sănătatea noastră, pe viața noastră, este că bugetul așa zisului "stat", a fost și a rămas proprietatea socialistă a echipei de "tavarișci". Adică, în termeni noi, banca privată a celor care îl administrează, "în numele cetățenilor", și în folosul propriilor interese. Circul dosarelor, nu spune altceva decât ceea ce știam de mult: vremuri mai bune, vor veni când vor veni oameni mai buni la conducere, la toate nivelele. Adică, dacă avem ceva noroc, noi, cei care donăm la buget, probabil peste vreo două sute de ani, o să apucăm și noi altfel de vremuri.
Numai că asta ar fi una din posibilele variante. Varianta care speră "tavarișci" că va putea fi menținută pe termen nedefinit. Mai există însă și alte metode de a te impune, dincolo de forța brută, dincolo de imperiul banilor, al murdăriilor de tot felul. Din păcate pentru "tavarișci" și din fericire pentru restul românilor, nenumăraților "tavarișci" care populează astăzi toate zonele în care există un ciolan sau chiar și un ciolănel-mic-mititel de ros, nimeni nu le-a dat vreodată să citească, ba chiar să studieze, o carte fundamentală a gândirii universale: Arta războiului, a marelui general Sun Tzu. Eu unul, am citit-o. Am citit-o și chiar dacă mare lucru nu pot face acum, totuși, exist. Am descoperit că uneori și simpla existență contează. De aceea, spun că e bine. E bine, pentru că am clar în minte faptul că luxul, opulența și indiferența față de ceilalți, n-au fost niciodată antrenamentul ideal al învingătorilor, ci calea pierzaniei. Istoria e plină de dovezi. E bine, pentru că am căpătat curajul de a fi. Așa cum sunt eu. Și păstrez vie în minte o vorbă; venită tot de peste Ocean: What doesn't kill you, makes you stronger.