Þi-am spus, ne vom aduce aminte de asta târziu, peste mulți ani, când, “așezați” și preocupați, obosiți dar fericiți, împliniți, căsătoriți sau nu, bunici sau nu, vom zâmbi melancolic privind spre libertatea și nebunia de la 18 ani.
Am mers toată noaptea prin oraș. Am mers prin oraș, pe străzi necunoscute, cu câini și oameni turmentați, bătăuși, adormiți. Fără niciun ban, nici tu, nici eu, tu în bocanci, eu în sandale, am mers până nu ne-am mai simțit picioarele, am ocolit orașul, eu în sandale, tu în bocanci. Am vorbit câte-n lună și-n stele, ne-am plâns de foame, de sete, de durere de stomac, de lipsa banilor, de ce nu l-am rugat pe Iulian să ne împrumute, măcar 30.000 lei, ne luam și noi un suc sau ceva de ronțăit. Dacă rămânem fără țigări? Avem două-patru-șase-…-zece; eu mai am patru. Paisprezece. Tragem de ele până la cinci dimineața, la cinci vine tramvaiul și mergem acasă.
La Unirea, în parc, stăm pe bancă. Ce facem, e ora douăsprezece, cu ce ne întoarcem acasă? N-am niciun leu. Nici eu. Atunci ne plimbăm, batem orașul, e frumos, e răcoare, de când ne-am dorit să facem asta. Am plecat spre Universitate, apoi spre Ateneu. Era ora unu când noi mergeam leneș pe Victoriei, mi-e somn, hai să mergem pe jos acasă, hai să ne întoarcem, n-avem nici bani, ce-o să facem toată noaptea? Ia-o la stânga, spre Romană. Vedem noi.
Mergeam încet, de mână, nu, nu eram singurii, alte câteva umbre îmbrățișate treceau pe lângă noi, era două dimineața. Ne-am oprit în Grădina Icoanei, pe o bancă am fumat în liniște, tot parcul era al nostru. Un paznic singuratic moțăia în picioare, se clătina, am trecut pe lângă el zâmbind. Să nu adormim aici pe bancă, nu te așeza cu capul pe mine, ai să adormi, hai să mai mergem. Hai. Hai înainte, ieșim în Dacia, apoi pe Moșilor. Un ceas de perete dintr-un restaurant cu luminile stinse, parcă părăsit, e luminat de farul unei mașini rătăcite. E trei și jumătate.
Înainte pe Mântuleasa, ce întuneric e aici, casele în întuneric, copacii în întuneric, mașinile in întuneric, întuneric în întuneric. Mi-e teamă. Dar ești cu mine, ce se poate intâmpla, uite, sunt aici, ține-mă de mână mai strâns. Te țin. Mergem agale, nici picior de om, mai bine. E ora patru, ajungem pe o stradă pe care n-o recunoaștem Nu știm unde suntem, e întuneric, eu țin în mână o floare pe care ai furat-o dintr-o curte. Iar mi-e teamă, ce-ar fi să vorbim despre filme de groază, cine știe ce arătare apare de după copacul acela, sau acela, sau la geamurile astea mute, ah da, să-ți povestesc o fază din The Omen, filmul ăla cu 6.06.2006, cu copilul…Da, știu. Să vezi, era…
O iau la fugă, inima îmi bate tare, îmi vine să plâng de spaimă. Un geam s-a deschis parcă singur, in întuneric nu se vedea nicio mână, niciun om, da, s-a deschis singur, e ceva necurat, hai să fugim. Mă uit la tine, tu râzi. Mă uit la geam: o bătrânică blajină stă între ferestrele deschise, se uită uimită la noi, o bătrânică de-abia trezită din somn, dar proaspătă la ora aceasta matinală la care s-a obișnuit să se trezească în urma unei vieți harnice. Era să leșin de frică, dacă se mai întâmplă ceva de genul ăsta nu știu ce fac. Nu mai râde.
Din motive necunsocute, într-un mod pe care nu mi-l pot explica, am ajuns la Armenească. Înapoi spre Universitate. Era cinci fără un sfert și noi ne întorceam de unde plecasem, în patru ore am făcut un tur nocturn al orașului. La TNB stăm pe trepte să fumăm. Trecătorii sunt puțini, câteva persoane în vârstă, un tânăr a cărui față sobră nu-i putea explica prezența în centrul orașului la ora asta; o fată grăbită; un turist somnoros; o gașcă de câțiva tineri care îl susțineau cum puteau pe unul dintre ei. E clar, e beat mort. “Hai pisi, vorbește, încearcă să te ții pe picioare”. O voce nesingură, tremurătoare, revoltată, înjurându-i pe toți doar prin tonalitate: “ia mai lăsați-mă, bă, în pace!”
Mergem să bem apă la tâșnitoare, încep să treacă troleibuzele. E ora cinci, nu mai suntem prizonieri ai orașului, putem merge acasă, suntem liberi să ne urcăm într-un tramvai și să mergem să dormim, nu mai pot, mi-e somn de mor. Dar nu facem asta. Înapoi spre Unirea, înapoi pe bancă. Ce frumos, ce romantic ar fi să stăm pe aceeași bancă pe care am stat acum cinci ore, când ne plângeam de somn și nu ne găseam locul în orașul ăsta murdar, tăcut, poluat, est-european, subdezvoltat, deprimant, sufocant. Dar de o frumusețe neînțeleasă noaptea. Nu, nu vom sta pe aceeași bancă, e ocupată de o gașca de tineri care nu-mi inspiră încredere, vorbesc tare, fredonează muzică a cărei audiere deloc urechea nu ne-o încântă. Hai mai încolo, nu te uita urât la ei, lasă-i in pace. Pe o altă bancă, ultima țigară la poștă. A fost frumos, păcat că somnul e o necesitate, durerile de stomac nu ne dau pace, ne e foame. Cu ochii pe jumătate închiși ne privim. Am și uitat de toate astea, să știi, a fost frumos.
Și dacă vrei să știi, eu aș putea să mai merg. Mergem pe jos până acasă?