Un zîmbet amar, dintr-un loz părăsit de noroc... Stațiile de metrou i se părură mereu aceleași. Ca și cum s-ar fi învîrtit în cerc. Îi veni să rîdă... de el și de soartă. Știa că nu e bine. Dar nu se putu abține. Cum să nu rîzi cînd viața îți joacă feste a doua oară? Apoi, pentru o clipă, îi trecu prin minte că ar putea fi nebun. Ce om normal ar rîde de propria-i soartă? Unul disperat ? Nu!!! Nu putea fi nebun. Un nebun se comportă ciudat... Nu și el. În metrou, toți păreau duși cu mintea undeva departe. Așa că li se alătură lor văzîndu-și de gîndurile sale amestecate. „Am închis oare ușa cînd am plecat?” „Am udat floarea din geam?” „Și ce dacă e din plastic?” „O floare în geam spune despre cel ce locuiește în acea casă că e un om bun.” „ Aaa, era să uit. Trebuie să mai cumpăr lozuri. Duminică este închis și... „ Dimineața alături de ceașca de cafea, avea totdeauna un loz. Altfel nu își putea bea cafeaua. Era secretul său, pe care il păstra de ani de zile. Cîștigase o singura dată. O sumă mică de bani. El preferase însă să păstreze lozul. Astfel, norocul poate și-ar fi făcut un obicei să intre și în casa sa.