Inca odata si inca odata, imi ridic bratele cat pot eu de sus, si tot nu e de-ajuns. Curentii de aer trec doar printre penele pescarusilor, doar printre panzele caravelelor, nu si printre degetele mele. Esarfa imi aluneca de pe umeri, fara vlaga, resemnata, nici astazi n-o sa ajunga nicaieri langa mine, cu mine, asa ca ma paraseste discret, englezeste, miseleste. O surprind cu coada ochiului. Natura moarta cu degetele de la picioare infipte in crapaturile pietrei, cristale de nisip lucesc palid pe pielea mea galbuie, si esarfa.. esarfa zace fara puls, fara caldura, undeva langa piciorul meu stang. Mai razbate din cand in cand cate o vaga adiere de parfum dinspre ea, ba nu, mirosul e cald, viu, nu vine de langa gleznele mele, de pe piatra rece, ci dintre sanii mei. Aproape ca as face un pas in dreapta, ca sa ma detasez de nemiscare, de toate detaliile astea clare, si cumva, ma astept ca degetele mele de la picioare sa ramana pe loc, fara ele natura asta n-ar fi asa moarta, asa palida..
Poate ca daca as sta aici destul de mult, talpile mele goale ar lasa urme in piatra, pulsul meu ar inverzi printre crapaturi, si poate ca intr-o zi n-o sa mai am senzatia ca astept.