Cititorul unei poezii, identificându-se cu autorul ei, deschizându-și larg sufletul și acordându-l cu sufletul poetului, se ridică asemenea acestuia deasupra intereselor și sentimentelor personale; asemenea lui, se purifică printr-un catharsis analog și, ca și el, se pătrunde de bucuria frumosului. Poezia luminează mințile într-o străfulgerare, iar strădania omenească o urmează, antrenat de ea, fascinat, luând de la ea cât poate mai mult; zadarnic îi cere să se oprească și să se lase privită în toate trăsăturile chipului ei, căci ea a și pierit. Câteodată se reîntoarce și se lasă privită mai pe de-a-ntregul, alteori însă nu, iar poetului îi rămân cuvintele lui luminoase și cu cele opace, care așteaptă și invocă raza care să le lumineze.

Un popas poetic prin universul autorului C. Nicolae ne va convinge dacă cele invocate în introducere își găsesc rostul sau nu. Până nu demult îl cunoscusem pe Nicolae sub altă formă, într-o altă exprimare, care tindea foarte mult spre poezia religioasă, apoi dintr-o dată totul a dispărut, au fost șterse și cele mai vagi urme, că ar fi existat așa ceva. Care au fost motivele întoarcerii, doar autorul le știe, dar nu ăsta este rostul nostru de a cerceta ceea ce nu mai este.

Primul popas, la poemul Lupta- după titlu s-ar părea, că este un poem de forță, dar surpriză e vorba de o luptă pe care doar cititorul ar trebui s-o intuiască. Un poem simplu, fără metaforă cu trimiteri directe. Desigur că orice autor pentru a nu pierde totul pentru o parte, multul pentru puțin, pentru a nu-i lăsa să scape în van momentul fericit, se resemnează să scrie unele versuri imperfecte sau provizoriu formulate, așa cum se întâmplă în acest poem cu versurile:
animalul de pradă
din mine,
animalul de pradă din tine
Al treilea vers se diminuiază ca semnificație, aici trebuie găsit altceva, două animale de pradă în același context nu mi se pare că fac vers plăcut; din cauza acestor imperfecțiuni poemul suferă foarte mult, chiar dacă i s-ar cere să schimbe, cred eu, că și autorul ar suferi, ezitând să intervină, temându-se să nu facă stricăciuni, căci intelectul rece nu mai este calda fantezie, fiindcă poate șlefui și să înlăture ceea ce este mai bun. Aici nu e atât de greu să înlocuiască acest vers.

Spiritele poetice, acordă cu promptitudine această îngăduință în poezie, pentru că se caută esența. Desigur că sunt critici și critici dintre aceia care observă orice firicel de praf de pe hainele celorlalți și se arată neînduplecați, nereușind să înțeleagă că defectele sunt în funcție de calități, incertitudinile sau rătăcirile parțiale în funcție de forța impetuasă care pătrunde întregul și că, de aceea, trebuie întotdeauna să plecăm dinspre centru și niciodată să râmînem la periferie.

Ce bine că nu știi, un poem cuminte, direct, adresat femeii iubite sau poate unei femei închipuite: Ești o femeie pe care n-o vezi, / n-o simți, doar o gândești- o închipuire cuminte / și tăcută. Am sesizat, că în toate poemele autorul merge foarte mult pe starea sa, nu numai interioră, ci și spre exteriorizare: eu te iau în brațe, / și te ridic, / până când freamătul din mine se stinge / ce iute curge sângele, / ce frumos! Aș putea și aici să subliniez punctele slabe, dar eu cititorul de poezie și omul de gust încerc să-mi opresc unele porniri și consider că acest lucru nu e necesar aici.

Nici nu ești cu mine,
nici nu m- ai lăsat
îți place să fii prinsă în arsura
pieptului meu

eu te iau în brațe,
și te ridic,
pînă cînd freamătul din mine se stinge
ce iute curge sîngele,
ce frumos!

Ești o femeie pe care n-o vezi,
n-o simți, doar o gîndești- o închipuire cuminte
și tăcută

uite, domniță,
ce bine că nu știi
unde locuiești

În poezie se întâlnesc multe imperfecțiuni care prin definiție, se pot îndrepta, și autorul le îndreaptă în travaliul și în reluările momentului creator, uneori fine cu adăugiri în plus, alteori reduce doar la esență la idee.

Îndoieli este un poem unde versurile libere sunt animate de un suflu poetic, ele mai pot suporta unele umpluturi, unele născociri poetice, dar cred că nu sunt necesare, există aici o armonie a expresiei, o armonie a întregului, discursul poetic este simplu și reînvie imaginile autorului în sunete și cuvinte articulate:

Nu stăpînesc nimic,
nu cunosc nimic,
cu atît mai puțin
ce este în mine și dincolo de mine
nici măcar
îndoielile pașilor mei

nu mă încumet să fac un pas
către orizont
un pas înseamnă tot cerul-
nu, nu mă încumet
să ating cerul

drumul meu, brăzdat de îndoieli,
mă va conduce nu știu unde-
acum merg singur,
obosit de-a fi trăit
prea grăbit.

Poezia lui Nicolae nu are nevoie de traducere, ea este directă pe anumite tonuri muzicale, iar culorile și liniile imaginilor aparțin cititorului. Desigur că ceea ce propun eu aici, mai ales cititorului nu este o trăire poetică, ci o analiză rece și lucidă în confruntarea cu poezia. Vă propun spre analiză poemul:

Noapte de dragoste

Mi-e teamă să- mi umplu creierul de
cuvinte spulberate
pe marmora albă a dorinței-
părul ca o umbră bânuită
atârnă peste trupul tău

cât de greu se urcă degetele mele
pe rotunjimile
sentimentelor tale

uite cum tremură, cum se curbează
aburul luminii, deasupra lor

ai așteptat ultima noapte-
cât de ușor își scutură barba peste sânii tăi

dorințele sculptează
cântece în aer
nici vesele nici triste

mi-e frică să nu ți se spulbere
trupul de atingerea febrilă
a închipuirilor mele.


D.G. Hai serios, de ce nu-mi spui autorul, crezi ca ar avea vreo influență asupra a ceea ce gândesc?...îți răspund eu...nicidecum!

M. Lăsăm așa, e mult mai interesant, avem doar versurile și lucrăm pe ele. Să știi că sensibilitatea cititorului nu greșește niciodată, bucuria frumosului, ori există, ori nu există.

D.G Prima impresie care mi-o lasă textul și prima idee pe care o exprimă...mi se pare ca ar fi un fel de: mi-e frică să îmi mai doresc ceva!

M. Luam prima strofă?

Mi-e teamă sa- mi umplu creierul de
cuvinte spulberate
pe marmora albă a dorinței-
părul ca o umbră bănuită
atîrnă peste trupul tău

În poezie sunt delimitări foarte delicate, care nu pot fi făcute mecanic sau cu ușurință, noi comentarorii, trebuie să ne oprim asupra modalității frumosului în poezie. Despre acest poem pot spune cu certitudine că este unul de dragoste.

D.G. Așa l-am perceput și eu și pot scoate în evidență anumite sintagme ca: umbră bănuită, marmora albă a dorinței - exprimă puritatea sentimentelor pentru persoana iubită.

M. Pe mine mă duce un pic în eroare primul vers, dacă iubești pe cineva nu mai conteaza cu cât îți mai umpli creierul, nu?

D.G. Este adevarat, dar câteodată ne este greu să ne umplem capul cu inutilități, chiar dacă acestea au legatură directă sau indirectă cu persoana iubită, nu?

M. Adică ce vrea el să spună, că nu mai are nevoie de nici un fel de preambul al iubirii și îl interersează doar actul în sine?

D.G. Cam așa ceva!

M. Hai să luăm versurile următoare:

cît de greu se urcă degetele mele
pe rotunjimile
sentimentelor tale

uite cum tremură, cum se curbează
aburul luminii, deasupra lor

ai așteptat ultima noapte-
cît de ușor își scutură barba peste sînii tăi

Nu ți se pare că partea aceasta este detașată de prima? Sau poate e o altă secvență a momentului?

D.G. Primul vers de aici parca revine oarecum la ideea mea..mi-e frica să îmi doresc ceva, de teama să nu te rănesc....degetele mele se urcă cu greu…

M. Folosirea verbului a urcă în acest context mi se pare lipsită de sens, eu aș folosi altceva aici, pentru a sublinia tensiunea momentului, chiar din punct de vedere estetic nu își are rostul.

D.G. Depinde cum îl receptăm fiecare, eu l-aș lăsa așa...dar dacă ar fi imperios necesar să îl schimb aș pune de exemplu: se așează…cât de greu se așează degetele mele...

M. Nicolae are obiceiul sau poate acesta e modul lui de poezie să fie prea explicit, cititorului nu-i mai rămâne nimic de făcut, ia totul de-a gata.

D.G. Eu zic că nici nu ar trebui să facă cititorul totul...să i se împuie capul, mai bine să ia câte ceva și de-a gata. De exemplu cât de ușor își scutură barba peste sânii tăi, aici are de lucrat cât de cât, să înțeleagă, să aprofundeze, nu?

M. Versul acesta despre care vorbești tu: cât de ușor își scutură barba peste sânii tăi, eu nu-i înțeleg rostul și de asta spun, că poate renunța la el. Și totuși, mă gândesc că acest vers poate fi unul dintre semnele particulare ce aparține unei tonalități concrete și atunci nu se poate lipsi de el.

D.G. De-aceea zic, că cititorul, are mult de lucrat aici....poate mai mult decât îi cere restul textului la un loc...chiar din această cauză că versul nu prea își are locul acolo......mai bine ar merge asa:

cât de greu se urcă degetele mele
pe rotunjimile
sentimentelor tale
cât de ușor își scutură barba peste sânii tăi - aici i-ar fi locul, după părerea mea, ar avea câtuși de puțin legătură, asta în cazul în care l-am lăsa acolo. Se poate la fel de bine și șterge.

M. Da, așa este, uneori autorul cuprins de prea multă fantezie încarcă poezia, până la urmă poezia este ca o taină, trebuie să o descoperi s-o citești…

dorințele sculptează
cîntece în aer
nici vesele nici triste

D.G. Partea de aici e cea mai frumoasă, chiar dacă se pare că exprimă o banalitate.

M. Uite, vezi, de asta conteaza foarte mult părerea a doi sau mai mulți cititori, unul vede banalitatea, celălalt complexitatea, versurile uneori se modelează și după sufletul cititorului.

D.G. De exemplu până acum...textele îmi erau auncate în atelier și nu aveam parte nici măcar de o singură parere...nu aveam cum sa evoluez, întelegi? Am sesizat că unora le place să critice aspru fără motiv.

M. Da, se întâmplă și lucruri din astea, nu uita că suntem într-o comunitate, nu putem fi toți la fel, unii sunt agresivi verbal, dar în saptele acestei agresivități se ascunde un om timd, alți pentru a ieși în evidența spun vrute și nevrute… Cred foarte mult în sinceritate cititorului și eu în general mă bazez pe aces lucru și din fiecare comentariu știu că am ceva de învățat.

mi-e frică să nu ți se spulbere
trupul de atingerea febrilă
a închipuirilor mele

Sesizez că teama bântuie efectiv tot poemul, îi este teamă să nu o piarda, mă refer la iubită. Hai să vedem totuși și de minusurile poemului.

D.G. Una dintre carențe, așa cum am mai spus este banalitatea penultimei strofe...care totuși are farmecul ei...după cum am spus poemul mi se pare unul reușit, chiar dacă, ideea de teamă generată de versurile sale este des folosită.

M. Desigur că fiecare poem are o anumită valoare, fiindcă îl putem considera ca pe o descărcare sentimentală, o plăcere a imaginației, sau ca pe o încercare de relaxare a minții autorului. La invitația de a comenta acest poem a mai participat și I.C., dar el nu a intrat în dialog direct cu noi, ci, vine așa, pur și smplu cu vedrea lui asupra acestui poem.

I.C. In primul rând spulberate se repetă, în ultima strofă atingerea febrila ar fi trebuit să topeasca trupul. Asta pentru că apare febrilă. Asocierea păr-umbră nu este reușită, părul ca o umbră care atârnă, hm, ciudată imagine, umbra se așterne, se lipește, se așează, dar nu prea atârnă, mie nu-mi sună bine. De ce nu...se scurge?

Strofa a doua este buna dar trebuie eliminate mele si tale. Motive evidente. Si nu numai acolo. Scutură barba peste sâni. Mie îmi place linia mai indirectă din celelalte strofe. Expresia vulgarizeaza textul.

Aburul ori tremură, ori se curbează, mult mai simplu și frumos ar fi: uite cum tremură aburul luminii! Cineva a spus odată, că sculptura este o muzică solidă, întâlnesc aceeași nuanță în penultima strofă. Cumva textul se centrează în jurul acestei idei.

Poezia în ansamblu are imagini căutate, ușor forțate de dragul ideii care se vrea a fi pusă în aplicare.

…………………………………………………………………….......................

Până la urmă rolul acestui așa zis eseu este să-l aducem puțin în față pe C. Nicolae și să-i demonstrăm că ne interesează poezia lui (autorul are în pagina sa și proză, las plăcerea celor îndreptățiți să o facă, celor care au mereu ceva de comentata, doar de comentat în sensul că nu e bine cum s-a scris, că trebuia altfel…că în rest, nu vin cu nimic concret), nu trebuie uitat că în afară de poezie există și antipoezie, și unele și altele oferă ceva.

Desigur că nu vorbim decât despre poetul C. Nicolae, dar dincolo de poemele sale ni se dezvăluie omul Nicolae, în măsura în care acesta coincide cu scrierile sale. Restul poate trezi curiozitate și poate da naștere la considerații pshiologice și morale, ca atunci când cunoaștem personal poetul.




Notă: Numele celor doi care au colaborat la comentarea poemului îl las așa cu inițiale, dacă ei vor dori dezvăluirea, o pot face. Mie nu-mi rămâne decât să le mulțumesc!